140 de ani de la autocefalie

Astăzi se împlinesc 140 de ani de când Biserica Ortodoxă Română este autocefală. La 25 aprilie 1885, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut autocefalia Bisericii Orto­doxe Române. Patriarhul Ecumenic Ioachim IV trimite, la București, Tomosul de recunoaştere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în care precizează că după ce a deliberat „cu Sfântul Sinod (al Patriarhiei Ecumenice) cel de pe lângă noi al Prea iubiţilor noştri fraţi în Sfântul Duh şi coliturghisitori, declarăm Biserica Ortodoxă din România să fie şi să se zică şi să se recunoască de către toţi neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul său Sinod, având de Preşedinte pe Înaltpreasfinţitul şi Preacinstitul Mitropolit al Ungro­vlahiei...” (din 4 februarie 1925 este şi Patriarh al României). Astfel se încheia un amplu proces pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

Părintele profesor Niculae Şerbănescu subliniază că „recunoaşterea şi de drept a autocefaliei Bisericii Române era menită să pună capăt unor acţiuni revendicative, care, şi în Ţara Românească, şi în Moldova, se manifestau de îndelungată vreme. Prin ele, s-ar putea zice că de secole se solicita o deplină neatârnare pentru Bisericile româneşti dintr-o parte şi alta a Milcovului, care mult timp au trăit despărţite una de alta”.

Secolul al XIX-lea este cel în care s-a putut face unirea bisericească, urmare a unirii politice din 1859 a celor două Principate, şi totodată veacul în care s-a obţinut şi „independenţa bise­ricească” prin autocefalie. Problema autocefaliei o regăsim exprimată pe tot parcursul acestui secol. Spre exemplu, în timpul adunărilor ad-hoc, s-a votat „recunoaşterea neatârnării Bisericii Ortodoxe a Răsăritului din Principatele Unite de orice chiriarhie, păstrându-şi însă unitatea credinţei cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor”.

După unirea Principatelor, una dintre problemele importante ale domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost unirea bisericească şi independenţa Bisericii Ortodoxe din Principatele Unite. În 1864 apare un proiect de lege elaborat de Guvern pentru „unirea şi reorganizarea Bisericii Ortodoxe din România”, care vorbeşte şi de independenţa ei: „Biserica Română e independentă de orice altă Biserică” şi „ea se va administra de chiriarhul României Unite, ce va purta titlul de Primat al României, de doi mitropoliţi şi de mai mulţi episcopi”. Deci încă din 1864 se vorbea foarte clar de autocefalia Bisericii Ortodoxe din România. Din păcate, acest lucru nu a fost posibil să fie făcut atunci din cauza contextului politic şi religios internaţional. România era dependentă politic de Imperiul Otoman, iar bisericeşte, de Patriarhia Ecumenică.

Odată cu venirea la conducerea ţării noastre a domnitorului Carol I, sunt continuate demersurile pentru autocefalia Bisericii Ortodoxe din România. Constituţia promulgată de el în 1866 prevedea, în articolul 21: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor”.

La începutul anului 1867, Guvernul supune discuţiei Senatului un proiect de lege pentru Biserica Ortodoxă Română în care, la articolul 2, propunea: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne autocefală şi independentă de orice Biserică streină întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina ei”. Vedem că e o constantă în plan politic şi bisericesc ca Biserica Ortodoxă din România să fie autocefală.

Acest lucru se va petrece după independenţa din 1877 şi proclamarea ţării noastre ca regat în 1881. Astfel, la 23 noiembrie 1882, Sfântul Sinod aprobă raportul întocmit de Comisia sinodală ca răspuns la epistola Patriarhului Ecumenic Ioachim III. Acest raport va deveni Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Orto­doxe Române şi relaţiile ei cu Patriarhia de Constantinopol, „prin care, cu puternice argumente teologice, istorice şi canonice, spulbera una câte una acuzaţiile aduse de ecumenic ierarhilor români, stăruind în chip deosebit asupra deptului de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir şi mai cu seamă asupra problemei autocefaliei. Cu privire la aceasta din urmă, după ce se înfăţişa istoria relaţiilor Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică, se accentua că autocefalia celei dintâi n-ar însemna nicidecum despărţirea ei de întregimea Bisericii Ortodoxe, ori neacordarea Patriarhului Ecumenic, socotit la noi, ca primul ierarh al Bisericii Ortodoxe, a cinstei ce i se cuvine” (cf. pr. prof. dr. Niculae I. Şerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creştine pe pământ românesc, la Patriarhat, vol. 3. Autocefalie şi Patriarhat, Bucureşti, Editura Basilica, 2017).

Demersurile pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române au continuat în timpul păstoririi Patriarhului Ioachim IV, care vine la conducerea Bisericii din Constantinopol la 1 octom­brie 1884. În apropierea Crăciunului din 1884, între noul Patriarh Ecumenic şi autorităţile politice (Guvenul) şi cele bisericeşti (Mitropolitul Primat) are loc un schimb de corespondenţă legată de autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Un rol important în acest proces de recunoaştere a autocefaliei l-a avut Dimitrie A. Sturdza.

„La 20 aprilie 1885 pleca spre Constantinopol, însoţită de o adresă a ministrului D.A. Sturdza, scrisoarea Mitropolitului Primat Calinic Mi­clescu, prin care acesta cerea formal patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea să dea binecuvântarea şi să acorde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române” (pr. prof. dr. Niculae I. Şerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creştine pe pământ românesc, la Patriarhat, vol. 3. Autocefalie şi Patriarhat).

Patriarhul Ecumenic a convocat Sfântul Sinod al Bisericii din Constantinopol, care a aprobat autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, după care s-a alcătuit Tomosul patriarhal ce consemna această hotărâre. La 25 aprilie 1885, ziua acestei hotărâri atât de importante pentru Biserica Ortodoxă Română, Patriarhul Ecumenic Ioachim IV trimitea la Bucureşti, prin reprezentantul român de la Constantinopol, Grigorie Ghica, răspunsul său, scriind atât ministrului Dimitrie A. Sturdza, cât şi Mitropolitului Primat Calinic Miclescu. Ataşa la aceste scrisori şi tomosul de autocefalie. După aproape trei decenii de demersuri făcute de Stat şi de Biserică se obţinea autocefalia pentru Biserica Ortodoxă Română.

La 1 mai 1885, în deschiderea lucrărilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Primatul ei, Mitropolitul Calinic Miclescu, a rostit o cuvântare în care-şi mărturisea bucuria şi mulţumirea pentru „înfăptuirea măreţului act al autocefaliei”. Peste 5 zile, la 6 mai 1885, tomosul şi corespondenţa purtate cu Patriarhia Ecumenică au fost citite în plenul Sfântului Sinod. A doua zi, 7 mai 1885, la propunerea Episcopului Romanului, Melchisedec Ştefănescu, Sfântul Sinod a hotărât să trimită Patriarhului Ecumenic Ioachim IV o scrisoare de mulţumire şi să aducă la cunoştinţă Bisericii Ortodoxe Autocefale că Biserica Ortodoxă Română a fost recunoscută ca autocefală de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol.

Pentru Biserica Ortodoxă Română, 25 aprilie 1885 este ziua când a obţinut autocefalia, adică ceea ce au dorit românii ortodocşi după unirea Principatelor: o Biserică „independentă de orice autoritate bisericească străină”.