Eroi și închinători - taina recunoștinței la Sfânta Masă a Catedralei Naționale

În chip firesc, o națiune, cât va dăinui ea în istorie, este datoare să își manifeste recunoștința față de Dumnezeu și de cei care au apărat-o în trecut cu prețul vieții lor, dăruindu-i unitatea și identitatea de care beneficiază generațiile următoare fără aceleași dureri și jertfe, greu și de imaginat, de pildă, pentru noi, cei de astăzi. Poate chiar fără a sesiza, în acest firesc al gratitudinii în timp s-au înscris cei peste 300.000 de închinători care în toamna Anului Centenar al Patriarhiei Române au pășit smerit, în rugăciune, cu evlavie, dar și cu încântare și emoție, în Sfântul Altar al Catedralei Naţionale. Aici, deodată cu închinarea la Sfântul Jertfelnic și la moaștele Sfinților Andrei și Dimitrie, au adus și o pioasă reverență celor 350.000 de ostași-eroi care își au numele în pomelnicul din piciorul Sfintei Mese.

De remarcat este că numărul pelerinilor prezenți în acele zile de închinare - probabil poate chiar câte un creștin-răbdător pentru fiecare ostaș-erou - a urcat spre cel al eroilor cunoscuți, păstrați în listele Ministerului Apărării Naționale, încredințate Bisericii Ortodoxe Române spre a deveni un pomelnic unitar, întru veșnica lor pomenire! Atât cei prezenți, cât și românii din orice colț de țară sau lume, care au manifestat aceeași dragoste și aceleași gânduri de cuviință, mulțumire și bucurie pentru împlinirile catedralei, de la centenarele național (2018) și bisericesc-patriarhal (2025), îi au chezași sau martori atât pe sfinți, cât și pe eroi, după cum auzim an de an la Parastasul lor național, din ziua Înălțării Domnului: „Sufletele acestora ca un nor de martori ne stau înainte” („Rugăciune de dezlegare la pomenirea eroilor”, în: Slujba Parastasului pentru eroi, Ed. IBMO, București, 2016, pp. 27-30).

Despre Catedrala Națională a României se poate spune că este și o mamă sau o sumă a tuturor monumentelor eroilor români existente în sate și orașe, pe întreg cuprinsul țării și în afara acesteia, îmbrățișându-le matern-simbolic întru istoria, zidirea și desăvârșirea ei. Toate numele de ostași cunoscute, săpate ori nu în piatra edificiilor comemorative reprezentate de mausolee și de mulțimea monumentelor ce se găsesc în curți de biserici, locuri urbane centrale, parcuri și în proximitatea primăriilor și a altor instituții publice, începând din toamna Anului Centenar 2018, sunt reunite în marele pomelnic așezat de însuși Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, în piciorul Sfintei Mese a Catedralei Naționale.

Privind în trecut cu ceva atenție, descoperim asemănări inedite, între care și faptul că etapele principale de înălțare și înfrumusețare a noii noastre Catedrale Patriarhale - de referință în Ortodoxie - au durat 15 ani (2010-2025), la fel cât s-a întins în timp construirea Mausoleului de la Mărășești (1923-1938), care și acesta se numără între cele mai importante edificii de acest fel din Europa. Poartă pe frontispiciul său „Hristos a înviat!”, iar pe cupolă înalță măreț Semnul biruinței creștine revelat istoric Sfântului Împărat Constantin, cel întocmai cu Apostolii alături de mama sa, Elena, a căror sărbătoare anul acesta coincide cu Înălțarea Domnului! Aceeași cruce masivă din „turla” mausoleului este deodată și cruce de mormânt, și izbândă pentru cei peste 5.000 de viteji ale căror oseminte le adăpostește în prezent, reflecția continuând și aici cu faptul că în spațiul principal al Catedralei Patriarhale se pot ruga deodată tot atâția credincioși câți eroi sunt în Mărășeștii Vrancei - județ numit cândva Putna, iar localitatea-gazdă a mausoleului supranumită, după marea ctitorie și necropolă a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, „Ierusalimul neamului românesc”. De amintit ar mai fi că implicarea Bisericii nu a lipsit nici de aici. În iunie 1919, Mitropolitul Pimen Geor­gescu al Moldovei propunea Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române să sprijine edificarea viitorului mausoleu, în epocă vor­bindu-se chiar de „Biserica Neamului din Mărășești”.

Peste un secol, conștiința perpetuă și grija nemuritoare a Bisericii Ortodoxe Române, continuate și articulate temeinic prin Întâistătătorul ei de astăzi, aveau să aducă numele celor care s-au jertfit pentru „mântuirea neamului” din asupriri și robii străine, alături de părticele din moaștele Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu și ale Sfinților Mucenici de la Niculițel (străromâni din aceeași vreme a Sf. Constantin cel Mare!), care și-au vărsat sângele pentru Hristos, Mântuitorul lumii. Și iată cum această lucrare inspirată din nou rezonează cu ruga Bisericii: „precum pe pământ au fost socotiți în ceata celor aleși, așa și în cer să-i numeri în oastea Sfinților Mucenici. Și precum s-au arătat cinstiți de către oameni, așa și înaintea Ta, Dumnezeule, să fie așezați cu Sfinții, că acești viteji ostași, purtători de biruință, lupta cea bună au luptat și calea vieții bine au săvârșit-o” („Rugăciune de dezlegare la pomenirea eroilor”).

Prin slujbele de pomenire pentru eroi, săvârșite de toți preoții români după Liturghia din ziua Înălțării Domnului, se creează o admirabilă unitate liturgică cu hramul principal al Catedralei Naționale, care am putea spune că se extinde ca sărbătoare la toate monumentele de ostași, înălțate în orice colț de patrie sau Europă, pe oriunde au luptat vreodată armatele române, spre ocrotirea poporului.

Pentru a fi și mai convinși de cinstirea eroilor prin înălțarea catedralei, în presa bisericească au fost prezentate zidiri sau reclădiri de catedrale și din alte țări majoritar ortodoxe, existând numeroase asemănări sesizabile, principala fiind aceea că, pe lângă destinația principală de lăcaș de cult, toate o au și pe cea de loc memorial al eroilor și de amintire a unor evenimente ce au condus la dobândirea independențelor statale și a întăririi identității naționale, toate sub semnul recunoștinței contemporanilor față de Dumnezeu și înaintași.

Catedrala Națională, desăvârșită în prezentul nostru, dar și cu istoria ei de un veac și jumătate, rămâne să dăinuie ca un uriaș arc peste timp, ca cel dintâi și mai însemnat monument al mulțumirii de obște, închinat de români lui Dumnezeu, Celui în Treime slăvit, sfinților și eroilor. Ce anume realizare recentă a mai împrospătat la o așa anvergură cultul eroilor noștri din toate timpurile și din toate locurile, în special memoria momentelor de la Independența din 1877 și până la evenimentele din Decembrie 1989?

Faptul că atât în trecut, cât și în prezent au existat împotriviri sau nepăsare față de zidirea catedralei, ori de câte ori se tratează subiectul, parcă cere de la sine să fie justificat și apărat, în speranța că tot mai mulți români vor înțelege și aprecia izbânda contemporană. În cele din urmă, dacă argumente temeinice de ordin spiritual, teologic, practic-liturgic, istoric ar putea fi respinse din necredință sau ignoranță, atunci fiecare să se gândească că este puțin probabil să nu aibă în neamul său un părinte, unchi, văr, bunic sau stră-străbunic, chiar și de altă confesiune decât cea ortodoxă, care să nu fi luptat pentru țară și, prin urmare, care să nu fie cinstit prin acest nou și sfânt lăcaș construit întru demnitatea și pomenirea lor, a tuturor ostașilor. Deci, Catedrala Mântuirii Neamului are o legătură directă, efectivă și afectivă cu fiecare dintre noi, românii, prin rudele noastre înaintașe.

Așadar, să conștientizăm acest minunat fapt ca pe un mare dar al Proniei Dumnezeiești asupra neamului și să-l întoarcem după putere, prin respectul cuvenit și prin darul nostru pentru desăvârșirea picturii și a tuturor celorlalte lucrări interioare și exterioare, până la cea din urmă, când ne vom bucura inclusiv de parcul din jurul catedralei.

În acest fel vom continua să fim cuprinși într-o „liturghisire națională de obște”, care a culminat cu trecerea sutelor de mii de închinători pe la Sfânta Masă a catedralei, unde numele eroilor sunt în grija Domnului și a sfinților. Acest act putem spune că este și o manifestare duhovnicească a preoției împărătești (cf. 1 Petru 2, 5) a fiecărui român botezat.

Taina recunoștinței a fost inspirat încorporată inclusiv în arhitectura întregului ansamblu al Catedralei Naționale, care pornind de la biserică, prin esplanadă și porticuri, dinspre ceruri se înfățișează în chip de potir euharistic. Iar pomelnicul tainic de sub Sfântul Prestol este dublat simbolic de unul dintre aceste porticuri comemorativ-omagiale - cel dedicat eroilor -, care alături de celălalt, în cinstea donatorilor, delimitează piciorul marelui potir. În final, cerând darul scump al comuniunii între noi și cu eroii, să apelăm la cuvintele aceleiași rugăciuni deja citate: „nouă, celor ce datorită lor trăim acum liberi, dăruiește-ne, Dumnezeule, pururea să pomenim jertfa lor cea mare”!