Prima Pastorală la sărbătoarea Sfintelor Paști a primului Patriarh român, Miron Cristea

Pastoralele trimise de ierarhi la sărbătorile mari din decursul anului bisericesc ori cu prilejul unor evenimente majore, cala­mități sau alte momente cruciale din istoria Bisericii și a poporului credincios își trag seva din epistolele sobornicești și pastorale ale Noului Testament, în special din cele ale Sfântului Apostol Pavel, care oferă modelul ideal de îmbinare a autorității episcopale cu blândețea și tactul pastoral al chiriarhului. Termenul „pastorală” provine din latinescul pastoralis, ce se referă la lucrarea păstorului de suflete. Din punct de vedere teologic, pastorala este o modalitate concretă, actualizată, de propovăduire, de împlinire a poruncii Mântuitorului: „Mergând, învățați toate neamurile” (Matei 28, 19). După Marea Unire din 1918, Patriarhul Miron Cristea a înălțat genul pastoral la nivel de simbol al unității bise­ricești și naționale, consolidând tradiția ca fiecare ierarh să alcătuiască pastorale festive la marile sărbători.

Primele forme de comuni­care pastorală scrisă a ie­rarhilor români apar în perioada domniilor fanariote, dar se dezvoltă în mod constant în epoca modernă, odată cu tipări­rea celor dintâi calendare bise­ri­cești și buletine eparhiale. Începând cu secolul al XIX-lea, pastoralele de Crăciun și de Paști devin o practică obiș­nu­ită, mai ales în contextul luptei pentru afirmarea identității ortodoxe și românești în Transilvania, sub presiunea prozelitismului celorlalte confesiuni creștine.

Un moment de referință îl consti­tuie pastoralele mitropoliților arde­leni; de pildă, Sfântul Andrei Șa­guna folosea această formă spre a instrui, a îmbărbăta și a întări con­știința național-religioasă a cre­din­cioșilor. În Moldova, Mitropolitul Veniamin Costachi a recurs constant la o astfel de modalitate de a împărtăși poporului credincios anumite adevăruri de credință sau situații pastorale specifice. De asemenea, după Marea Unire din 1918, Patriarhul Miron Cristea a înălțat genul pastoral la nivel de simbol al unității bisericești și na­țio­nale, consolidând tradiția ca fiecare ierarh să alcătuiască pastorale festive la marile sărbători.

În istoria Bisericii Ortodoxe Române, pastoralele nu sunt doar texte teologice, ci adevărate documente de epocă. Ele oglindesc contextul so­cial, cultural și politic al timpurilor redactării lor: în războaie, ele aduceau mângâiere; în perioade de prigoană, întărire; în epoci de pace, chemare la mul­țu­mire și sfințenie. De asemenea, pastoralele au avut și își mențin în continuare un profund rol educativ, contribuind la formarea con­științei eclesiale și chiar naționale.

Din punctul de vedere al conți­nu­tului, Pastoralele au o structură omiletică clasică, temele centrale rămânând întotdeauna ancorate în misterul hristologic: la Crăciun, taina Întrupării ca început al iconomiei mântuirii; la Paști, biruința asupra morții și înnoirea făpturii prin Pătimirile, moartea și Învierea Mântuitorului Hristos.

În vremurile noastre, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ne-a obișnuit și cu alte două Pas­torale alcătuite cu prilejul începerii Postului Mare și celui al Crăciunului. Ele se axează, de obicei, pe teme specifice: prima, din Postul Paștilor, pe cultul sfintelor icoane și pe dreapta mărturisire a credinței ortodoxe, iar cea de-a doua, din Postul Naș­te­rii Domnului, evidențiază anumite aspecte ce țin mai mult de manifestarea credinței prin fapte.

Pe lângă aceste teme, Pastoralele abordează și chestiuni de actualitate: morală socială, provocările secularizării, chemarea la pocăință și la participare activă în viața eclesială.

Pastoralele trimise de către Patriarh, mitropoliți, arhiepiscopi și epis­copi reprezintă o sinteză a tra­di­ției, teologiei și vieții Bisericii în istoria românească. Ele reflectă chemarea neîncetată a ierarhului de a fi „slujitor al Cuvântului și ico­nom al tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1). Într-o lume tot mai secula­rizată, pastoralele rămân una dintre cele mai vii expresii ale mărturisirii ortodoxe, chemând necontenit la luminarea minții, curăția inimii și comuniunea în Hristos.

În continuare, vom lua ca exemplu prima Pastorală de Paști adresată poporului credincios de Patriarhul Miron Cristea, cu prilejul Sfintelor Paști, serbat atunci la 5 aprilie 1925.

Patriarhul Miron subliniază că Învierea Domnului reprezintă „piatra de temelie a credinței noastre”, fără de care credința ar fi zadarnică. El evocă afirmația Sfântului Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră”. Acest punct evidențiază centralitatea dogmei învierii în teologia creștin-ortodoxă. Se accentuează ideea că învierea lui Hristos constituie începutul și garanția învierii tuturor oamenilor, căci El devine „începătura celor adormiți”, făcând legătura directă dintre învierea Sa și speranța vieții veșnice pentru toți credincioșii.

Întâiul Patriarh al Bisericii noastre dreptmăritoare afirmă că lumina pascală simbolizează biruința lui Hristos asupra întunericului păcatului și morții. Autorul scrisorii pastorale vorbește despre „lumina tainică și neînserată” ce izvorăște din mormântul gol și luminează întreaga lume, subliniind învățătura ortodoxă despre restaurarea firii umane prin jertfa de pe Cruce a lui Hristos.

În aceeași epistolă pastorală, Patriarhul Miron, referindu-se la momentul istoric petrecut în februarie acel an, și anume ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, face apel la unitate duhovnicească în Biserică și societate, folosind prilejul sărbătorii spre a consolida sentimentul de comuniune în credință și viață creștină. El îndeamnă poporul să trăiască în „dragoste frățească” și să se întărească în legătura cu Biserica mamă.

Anul 1925 nu a fost însemnat doar pentru istoricele înfăptuiri din: 4 februarie, ridicarea Bisericii românești la rang de Patriarhie; 30 iulie, emiterea de către Patriarhia Ecumenică a Tomosului de recunoaștere; 1 noiembrie, înscăunarea primului Patriarh român. În egală măsură, din punct de vedere pascal, 1925 a însemnat prima celebrare după ce Biserica Ortodoxă Română a adoptat calendarul iulian îndreptat, la 1 octombrie 1924.

În acel context de prefaceri majore naționale și bisericești, Pastorala pentru Sfintele Paști din 1925 reflectă și o viziune teologică aparte: Învierea Domnului devine simbolul reînvierii națiunii române, sub binecuvântarea Bisericii. Această idee leagă teologia Învierii de idealurile istorice ale poporului nostru românesc.