Repere şi idei
Spovedania, treaptă esenţială în viaţa copiilor

Spovedania, treaptă esenţială în viaţa copiilor

Lect. Vasile Creţu, 14 Decembrie 2014

În procesul educaţiei religioase a copilului, factorul principal este familia, cunună a creaţiei şi expresie a iubirii lui Dumnezeu. Ea a fost numită de către Sfântul Ioan Gură de Aur „mica biserică“ sau „biserica de acasă“, pentru caracterul ei comunitar şi atmosfera de sfinţenie pe care trebuie să o cultive. Poate fi considerată, de asemenea, ca o „mică şcoală“, pentru că aici copiii primesc lecţii esenţiale de viaţă, nu doar în cei şapte ani de acasă, ci şi ulterior.

Pe de o parte, familia deţine rolul determinant în crearea unui mediu care să influenţeze pozitiv creşterea şi apropierea copilului de Dumnezeu, deoarece primul contact al acestuia cu mediul religios are loc în familie. Felul în care părinţii se exprimă şi îşi trăiesc credinţa are cel mai mare impact asupra copiilor lor: dacă cei mari se roagă dimineaţa şi seara, înainte şi după masă, dacă se preocupă de citirea şi povestirea textelor religioase, dacă icoanele sunt prezenţe fireşti în casă, dacă merg cu regularitate la biserică, dacă se spovedesc şi se împărtăşesc, atunci sentimentul religios din sufletul copilului se va hrăni temeinic din comportamentul pilduitor al părinţilor.

Pe de altă parte, formarea religioasă a copilului se face nu doar prin raţiune, cât mai ales prin simţuri. Astfel, mediul bisericesc şi frumuseţea slujbelor au o înrâurire deosebită asupra micului creştin: lumina lumânărilor şi a candelelor, strălucirea veşmintelor, mirosul de tămâie, cântările bisericeşti, dangătul clopotelor - toate acestea lasă în sufletul copilului impresii de neuitat. Îndemnul Mântuitorului „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor“ (Matei 19, 24) nu înseamnă doar a nu-i opri pe copii să meargă la Hristos, ci, mai mult decât atât, înseamnă a-i îndruma către Hristos, a-i îmbiserici, a-i duce la Hristos, adică a-i integra în Trupul tainic al Lui, a-i face mădulare ale Bisericii. De aceea, copiii care vin la biserică primesc în sufletele lor cuvântul lui Dumnezeu, sămânţa cea bună, care va da roadă la vremea potrivită.

Prin urmare, importanţa educaţiei religioase pentru primii ani de viaţă este primordială, ea oferind celor mici dragoste, credinţă, nădejde, încredere în sine, libertate sufletească, răspunsuri la diverse întrebări. Părinţii trebuie să ştie că biserica, rugăciunea şi viaţa spirituală nu sunt refugii sau, cu atât mai puţin, modalităţi de compensare a unor deficienţe sau frustrări de un gen sau altul. Viaţa religioasă înseamnă împlinire, vigoare, sănătate, pentru că omul fără Dumnezeu este o persoană dezorientată, care se aseamănă cu un drumeţ fără hartă şi busolă.

Capcanele căderii copiilor şi tinerilor s-au înmulţit într-un mod alarmant, iar la noi în ţară, acestea sunt cauzate în mare măsură şi de condiţiile tot mai scăzute ale nivelului de trai. Sărăcia, violenţa, limbajul vulgar, drogurile, alcoolismul, nesiguranţa vieţii de mâine, deprimarea, dependenţa de telefonul mobil, de tabletă, de calculator şi de televizor dau o imagine negativă a lumii în care trăim. Aşa se explică de ce unii copii şi tineri s-au înstrăinat de părinţi, de colegi, de prieteni şi chiar de ei înşişi, iar alţii s-au înstrăinat de Dumnezeu prin faptul că nu se mai roagă şi nu mai vin la biserică. Familia poate, însă, chiar în aceste condiţii, să crească şi să educe creştineşte copiii, cultivându-le „un suflet sănătos într-un trup sănătos“, deviză pe cât de veche, pe atât de actuală, cu condiţia implicită de a găsi armonia dintre creşterea biologică şi grija pentru suflet. Dacă trupul este hrănit şi spălat zilnic, atunci şi sufletul are nevoie cât de des posibil de hrană, prin rugăciune, şi de curăţire, prin spovedanie.

Taina Spovedaniei este o taină a eliberării de păcate, a eliberării de un trecut apăsător şi, în acelaşi timp, este taina începutului bun în viaţă pentru dobândirea mântuirii. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au asemănat taina aceasta a duhovniciei sau slujba de părinte duhovnicesc nu cu una de judecător, ci cu o lucrare de doctor de suflete. Prin Sfânta Spovedanie, adică prin mărturisirea păcatelor şi dezlegarea de către duhovnic, se dă iertare de păcate şi se curăţă sufletul. Duhovnicul este părintele care adună pe cei risipiţi, care ridică pe cei căzuţi şi care aduce vindecare celor care sunt răniţi de păcate. Fără duhovnic noi nu ne putem mântui, oricât am fi de virtuoşi, iar cu ajutorul lui, oricât am fi de păcătoşi, noi ne putem îndrepta. Dacă păcatul ne desparte de Dumnezeu, pocăinţa ne întoarce spre Dumnezeu şi Sfânta Împărtăşanie ne uneşte cu Dumnezeu-Fiul, care S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor.

Cum trebuie să ne spovedim? Mărturisirea păcatelor trebuie făcută prin viu grai în faţa preotului duhovnic, trebuie să fie completă (adică să cuprindă toate păcatele săvârşite de la ultima spovedanie de care suntem conştienţi), sinceră şi liberă, secretă (adică fără alţi martori), cu părere de rău şi cu dorinţa sinceră de a nu le mai repeta. Uneori, canonul cel mai mare este de a nu mai face păcatele care ne despart de Dumnezeu şi de semeni şi de a găsi măsuri corespunzătoare pentru îndreptarea noastră.

Prima spovedanie îi arată copilului că de acum a venit vremea credinţei de sine stătătoare şi a răspunderii personale în faţa lui Dumnezeu. Până la acest moment, Taina Împărtăşaniei l-a hrănit pe prunc prin credinţa părinţilor. Acum, însă, copilul păşeşte pentru prima oară spre Sfântul Potir în mod conştient, după o căinţă personală. De aceea, pregătirea copilului pentru vrednicia primirii conştiente a împărtăşaniei este o etapă importantă a educaţiei creştine. Aşadar, spovedania vine în întâmpinarea copilului, ajutându-l să se pregătească pentru viaţă, fiind un prilej unic de stabilire a unei relaţii de la om la om, între el şi părintele duhovnic, în care copilul se poate deschide sufleteşte, cu problemele, îngrijorările, preocupările, temerile, întrebările şi speranţele lui.

Preotul trebuie să fie persoana în care copilul îşi pune toată încrederea. De asemenea, el poate să fie un prieten de nădejde cu care se poate discuta absolut orice, în deplină confidenţialitate, prin folosirea unui limbaj accesibil, prin adoptarea unei atitudini mai degrabă îngăduitoare decât moralizatoare. Orice copil încearcă o oarecare timiditate când se află în faţa preotului. Acesta îl va ajuta cu întrebări, cercetându-l dacă îşi face rugăciunile, cum se poartă faţă de părinţi, fraţi, colegi etc. Întrebările reclamă mai mult decât în orice alte cazuri căldură, dragoste, precizie şi prudenţă. Duhovnicul va căuta să înlăture timiditatea copilului şi să afle care sunt frământările lui interioare, ţinând cont totodată de vârsta şi puterea de pricepere a acestuia.

Există o relaţie specială duhovnic-copil, una cu totul diferită de reţinerile şi stresul cauzate de relaţia profesor-elev, părinte-copil, o relaţie care se naşte în cadrul spovedaniei şi care devine un mijloc eficient de asigurare a unei continuităţii în progresul moral-duhovnicesc al copilului. Spovedania copilului nu are un caracter penitenţial, ci mai degrabă pedagogic şi sacramental, preotul duhovnic îndeplinind mai mult un rol de părinte şi pedagog către Hristos, care îl îndrumă cu dragoste şi blândeţe către o viaţă curată şi sănătoasă, care îl învaţă să distingă binele de rău, adevărul de minciună, să evite păcatul şi să practice virtuţile.

Spovedania micilor creştini este o treaptă esenţială a vieţii lor, întrucât ei sunt viitorii adolescenţi şi adulţii de mâine, care se vor confrunta cu noi provocări şi descoperiri specifice vârstei. Dacă nu vor şti şi nu vor fi învăţaţi încă din primii ani de viaţă ce mare dar este credinţa, ce înseamnă Biserica şi primenirea sufletului prin spovedanie şi câtă grijă poartă Dumnezeu faţă de oameni, cu anevoie vor putea descoperi aceste lucruri mai târziu, la vremea tinereţii sau a maturităţii. Credinţa dă sens vieţii, te scoate din frământările conştiinţei, aduce linişte şi pace sufletească. Copilul trebuie să vadă în duhovnic nu o persoană care îl sperie, nu un maestru spiritual, ci un părinte duhovnicesc, care îi este mai aproape, uneori, chiar decât propriii părinţi şi prieteni. În fond, duhovnicul adevărat este un prieten al lui Dumnezeu de care avem absolută nevoie ca să ajungem şi noi prieteni ai Lui.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!