Stihuri vechi şi noi, Sfinţilor Brâncoveni

 

Cu mâinile deschise către Cer
Stă Brâncoveanu pe eşafod cu inima de fier,
Înconjurat de-un brad şi patru stejărei
Ahmed sultanul înfruntă pe Altân Bey.

E miezul lui Gustar la Ţarigrad
Şi Marele Vizir e în jihad,
Pe Brâncoveanu acuma se răzbună,
Fiindcă a pus crucea mai sus de semilună...

E ziua sfântă a Preacuratei Maici,
Iar îngerii dospesc prescuri în chip de cruci
Ca să primească pe Brâncovenii mucenici,
La poarta Raiului, căci uşile li s-au deschis.

Iar Vodă Brâncoveanu cu glasul ca de tunet
Spuse cuvinte sfinte ce vor avea răsunet
În toată Europa şi-n mândra Românie
Că-s Basarabi de sânge, credinţa-i temelie!

Hristos le este viaţa şi calea-n nemurire
Vor pentru El să moară şi pentru mântuire,
Biserica e mamă şi ţara e în slavă,
Chezaşe le stau sufletele ce nu mai au zăbavă...

Călăul hâd loveşte cu barda-i mişelească
Şi capul lui Ianache smerit acum se-apleacă
Pe drumul veşniciei şi-al fericirii sfinte,
Cu ochii duşi spre Ceruri în ruga-i preafierbinte.

Şi prinţul cel mai mare pe nume Constantin
Aşteaptă în credinţă să moară tot creştin,
Slavoslovind în taină Îl cheamă pe Iisus,
Şoptind în gând litanii, vorbind cu Cel de Sus.

Ştefan cel erudit cu mintea-i lustruită
Priveşte lin seninul cu inima smerită
Ce îi deschide Cerul pe Împărat să-L vadă,
Cu braţele deschise se ţine să nu cadă.

La rând urmează Radu frumos și erudit,
C-o tânără frumoasă el s-a logodit
Şi-n aşteptarea nunţii împărăteşti,
Hristos lui dărui-va cununile cereşti...

Iar Mateiaş, mezinul scump cu chip frumos,
Ce plânge-ncet, amarnic cu glasul lui duios,
Promise-n lacrimi ținându-și în palme fața
Să se turcească numai să-și salveze viața

De-atâta sânge curs pe caldarâm
În numele trufaşului islam,
Îşi vede frăţiorii doar trupuri fără cap
Stând la picioarele hainului arap...

Dar glasul Brâncoveanului acum iar se ridică
Spunând lui Mateiaş: "Nu-ți fie frică!",
Nicicând vreun Basarab nu şi-a trădat credinţa sfântă
Şi pentru Dumnezeu primesc jertfelnica osândă.

Iar bietul copilaş cu ochii de safir
Primi senin povaţa cu lacrimi ca de mir,
Cu glasul îngeresc ceru acum să moară
Pentru Iisus Hristos şi pentru mândra-i ţară.

Tiranul de sultan dădu crudă poruncă,
Sufletul lui Matei sublim spre Ceruri urcă,
Cu frăţiorii lui şi sfetnicul cel drag,
Pe Domnul Brâncoveanu în Cer l-aşteaptă-n prag.

Bătrânul Principe priveşte împrejur
Cum marea la Stanbul se tânguie-n azur,
Iar ceru-n depărtare apare purpuriu
Şi sângele pe caldarâm e străveziu...

Pe prinţişorii săi îi mângâie tăticul,
Cu dreapta-i ca un sceptru le-alungă acuma chinul,
Pe devotatul sfetnic îl binecuvântează,
Prin sânge de martiri cu Duh Sfânt se salvează.

Setos de sânge satârul cade iară,
Lui Brâncoveanu capul i-l separă
De trupu-i drept și mândru, un falnic chiparos,
Își strange-n brațe fiii pe locul sângeros.

***

Într-un turn jilav şi sumbru ca şi loc pentr-un sihastru,
Plânge-o mamă îndurerată cu un chip de alabastru,
E Maria Brâncoveanu, sfântă mamă şi soţie,
Rugăciunea ei e-o viaţă trăită-n cuvioşie.

Strig-acuma către Cer chemându-L pe Duhul Sfânt
Să-i primească azi feciorii, soţul şi sfetnicul blând,
În meleagul fericirii şi al Soarelui de Sus,
Căci ei sunt de-acu-nainte mucenicii lui Iisus!

***

Cât vor dăinui pământul, Carpaţii şi Dunărea
Brâncovenii ne sunt fruntea, curajul şi inima,
Ei rămân pe veci creştini şi candele aprinse-n Cer,
În Biserică lumini şi în ţară sfânt drapel!

- baladă populară -

Brâncoveanul Constantin
Boier vechiu şi Domn creştin,
De averi, ce tot strângea,
Sultanul se îngrijia
Şi de moarte-l hotărî,
Căci vizirul îl pârî.
Întrâo Joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui de viaţă,
Brâncoveanul se scula,
Faţa albă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se ânchina,
Pe fereastră apoi căta
Şi amar se spăimânta:
„Dragii mei, coconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a ânconjurat
Paşa cel neîmpăcat,
Ieniceri cu tunuri mari,
Ce sparg ziduri cât de tari“.
Bine vorba nu sfârşia,
Turciiân casă năvălia,
Pe toţi patru mi-i prindea
Şi-i ducea de-i închidea
La Stanbul, în turnul mare,
Ce se ânalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăcea,
Că Sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui,
Pe malul Bosforului.
„Brâncovene Constantin,
Boier vechiu, ghiaur hain,
Adevăr e, câai chitit
Pânâa nu fi mazilit
Să desparţi a ta Domnie
De-a noastră âmpărăţie?
Că de mult ce eşti avut
Bani de aur ai bătut,
Făr a vrea, ca să-mi dai seamă?“
„De-am fost bun, rău la Domnie,
Dumnezeu singur o ştie,
De-am fost mare pe pământ,
Catâacum de vezi ce sânt!“
„Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene,
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii
Lasă legea creştinească
Şi te dă-ân legea turcească!“
„Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea!“
Sultanul din foişor
Dede semn lui Imbrihor.
Doi gealaţi veniau curând
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau,
Din coconi îşi alegeau,
Pe cel mare şi frumos
Şi-l puneau pe scaun jos,
Şi când pala repeziau
Capul iute-i retezau.
Brâncoveanul greu ofta
Şi din gură cuvânta:
„Doamne, fieân voia ta!“
Cei gealaţi iarăşi mergeau,
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu;
Pe scaun ei îl puneau
Şi capul îi răpuneau,
Brâncoveanul greu ofta
Şi din gură cuvânta:
„Doamne, fieân voia ta!“
Sultanul se minuna,
Şi cu mila se ângâna:
„Brâncovene Constantin,
Boier vechiu şi Domn creştin,
Trei coconi tu ai avut,
Din trei doi ţi-a rămas
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească,
Şi te dă-ân legea turcească!“
„Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun mâam născut eu;
Creştin bun a muri vreu!
Taci drăguţă nu mai plânge,
Căân piept inima-mi se frânge.
Taci şi mori în legea ta,
Că eu ceru-i căpăta!“
Imbrohorul se âncrunta,
Gealaţii înainta
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatei fecioraş,
La pământ îl aruncau
Şi zilele-i ridicau.
Brâncoveanu greu ofta
Şi cu lacrămi cuvânta:
„Doamne fie-n voia ta!“
Apoi el se ântuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocia, îi săruta
Şi, turbând apoi striga:
„Alelei! tâlhari păgâni!
Alelei! feciori de câini!
Trei coconi eu am avut,
Pe toţi trei mi i-aţi pierdut!
Dar'ar Domnul Dumnezeu,
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pe pământ,
Cum se şterg norii la vânt!
Să nâaveţi loc de ângropat,
Nici copii de sărutat!“
Turcii crunt se oţeriau
Şi pe dânsul tăbărau,
Haine mândre-i le rupeau,
Trupu-i de piele jupiau,
Pielea cu paie o umpleau,
Prin noroi o tăvăliau,
Şi de un paltin o legau,
Şi râzând aşa strigau:
„Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechiu, ghiaur creştin,
Cască ochii-a te uita,
De-ţi cunoşti tu pielea ta?“
-„Câini turbaţi, Turci, liftă rea;
De-ţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c'a murit creştin
Brâncoveanul Constantin.“