Lumina educaţiei
„Studenția” Sfinților Părinți

„Studenția” Sfinților Părinți

Asist. Dr. Eugen Maftei, 21 Octombrie 2017

Școala de astăzi diferă, în multe privințe, de cea din vechime, însă și una, și alta au avut același rol: de a pregăti tinerii pentru viață. În acest demers, drumul școlii s-a intersectat cu cel al Bisericii, care a avut și ea menirea de a pregăti, dar mai mult pentru viața viitoare, sau pentru cea de aici în perspectiva celei viitoare. Asumându-și porunca Mântuitorului: „Mergând învățați toate neamurile" (Matei 28, 19), Sfinții Apostoli au plecat la propovăduire în toată lumea, așezând episcopi și preoți în cetăți, care să le continue misiunea. La început, sarcina catehizării noilor convertiți le-a revenit acestora, precum și așa-numiților „didascăli", înzestrați cu harisma învățăturii. 

Biserica a înțeles că, în societatea păgână în care inevitabil își desfășura activitatea, îndatorirea de a avea păstori de suflete instru­iți, cu experiență și cu­noștin­țe nu doar teologice, ci și profane, era un imperativ tot mai stringent. Cel mai acut au re­sim­țit acest lucru apologeții, întrucât erau nevoiți să explice, pe înțe­lesul celorlalți, nu doar folosul, legitimitatea și lipsa absurdității noii religii, ci chiar superioritatea și desăvâr­șirea mesajului ei. Așa se face că un apologet precum Sfântul Iustin Martirul (100/110-165) înfiin­țează chiar o școală creștină, la Roma, încercând să opună curentelor filosofice ale vremii „adevărata filosofie", care era pentru el credința creștină. Din Actul său martiric aflăm că școala avea sediul într-o casă particulară, unde se adunau ascultătorii lui, învățământul fiind voluntar și rezumându-se la predarea „cuvintelor adevărului".

Școlile catehetice, precursoare ale învățământului creștin

Ulterior, vor apărea așa-numitele școli catehetice în marile orașe ale imperiului. Cea mai cunoscută este Școala din Alexandria, al cărei prim conducător cunoscut cu numele a fost Panten (sfârșitul secolului II). Probabil la început, învățământul era unul peripatetic, deschis oricărui doritor, creștin sau păgân, care, în schimbul unei sume modice, putea audia pe dascălul preferat. Școala ia un avânt deosebit sub urmașii lui Panten: Clement și Origen, în timpul căruia învățământul devine unul organizat, cu o durată de cinci ani. Existau două cicluri de învățământ: unul pentru începători, a cărui conducere a fost încredințată lui Heraklas și care cuprindea: introducere în filosofie, matematică, astronomie, fizică, dialectică, și altul pentru avansați, de care se ocupa Origen, care își rezervase studiile exegetice și sistematice.

Totuși, situația profesorilor, cei mai mulți laici, era una destul de precară, Origen însuși fiind nevoit să vândă manuscrise ale unor autori profani pentru a se putea întreține.

În această perioadă, faima profesorului, mai mult decât a școlii, era cea care atrăgea discipolii, exemplul cel mai elocvent în acest sens fiind unul dintre ucenicii lui Origen, Sfântul Grigorie Taumaturgul (213-270). După plecarea lui Origen în Palestina (216), în urma neînțelegerilor cu Episcopul Demetrios, acesta înființează o altă școală, la Cezareea Palestinei, după modelul celei din Alexandria. Sfântul Grigorie Taumaturgul, deși plecase din Neocezareea Pontului spre Berit (Fenicia) ca să-și continue studiile juridice, ajungând la Cezareea, este cucerit de personalitatea lui Origen și rămâne aici, devenindu-i ucenic. Această școală a ajuns faimoasă prin faptul că a dat creștinătății pe marele istoric bisericesc Eusebiu de Cezareea (265-339).

O altă școală catehetică renumită, diferită ca metodă de interpretare de cea din Alexandria, apare, aproape un secol mai târziu, la Antiohia. Începuturile ei se leagă de numele lui Lucian de Antiohia (240-312). Aici va învăța marele predicator Sfântul Ioan Gură de Aur (344/354-407), o personalitate a vieții culturale și religioase din toate timpurile. El a avut profesori renumiți, precum Libaniu și Andragatius, care i-au asigurat pregătirea profană, apoi pe Diodor și Carterius, care l-au inițiat în tainele teologiei. Dorința lui Libaniu de a-l lăsa ca succesor al său la catedră (Sozomen, Istoria bisericească, 8, 2) spune multe despre admirația pe care marele profesor a avut-o față de acest tânăr supranumit „Gură de Aur". Sunt cunoscute frământările sale din tinerețe, izvorâte dintr-un sentiment puternic de conștientizare a misiunii preoțești, pe care a îndeplinit-o cu cea mai mare râvnă și responsabilitate. Deși nu avem foarte multe amănunte despre anii săi de studiu, este cunoscută din această perioadă prietenia sa cu tânărul Vasile, viitor Episcop de Rafaneea, sau cea cu Teodor, Episcopul de mai târziu al Mopsuestiei. Pentru fiecare dintre cei doi va scrie mai târziu: pentru Vasile, cunoscutul tratat Despre preoție, în care prezintă măreția acestei misiuni, iar pentru Teodor, două scrisori intitulate Către Teodor cel căzut, în care îl mustră pentru slăbiciunea sa și îl sfătuiește să se reîntoarcă la viața ascetică.

Școlile creștine din Apus și Răsărit

În așa-numita „epocă de aur" a literaturii patristice, pregătirea teologică a viitorilor slujitori ai Bisericii va fi dublată de o solidă cultură profană. Familiile nobile obișnuiau să-și trimită copiii la studii în marile centre de învățământ. Pe lângă Alexandria, Antiohia și Cezareea Palestinei, de care am amintit, Cezareea Capadociei devine cunoscută prin cei trei Părinți: Sfântul Vasile cel Mare (330-379), Sfântul Grigorie de Nyssa (circa 335-394), fratele acestuia, și Sfântul Grigorie Teologul (329-390). Tinerețea lor poate constitui un model pentru mulți dintre cei care se pregătesc să îmbrățișeze preoția, atât în ceea ce privește râvna lor pentru însușirea cunoștințelor, cât și pentru cultivarea virtuților. Ei și-au început educația, precum cei mai mulți Sfinți Părinți, în familie, apoi au urmat cursurile școlilor vremii, desigur profane, singurele care asigurau atunci formarea unei culturi clasice. La Cezareea Capadociei, Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie Teologul s-au întâlnit pentru prima dată și au legat o prietenie care se va consolida pe parcursul anilor de studiu de la Atena și care este un exemplu de prietenie pentru toți tinerii studenți. Amândoi au fost printre cei mai silitori școlari, străduindu-se să se autodepășească și să-și însușească temeinic cunoștințe din toate domeniile. Sunt cunoscute elogiile pe care Sfântul Grigorie i le aducea prietenului său, Vasile, care îi întrecea pe toți studenții, prin erudiția sa, punându-i în dificultate chiar pe profesori cu întrebările și curiozitatea sa.

Școala se putea mândri cu programe de studiu serioase, cu profesori renumiți, precum Libaniu, Proheresiu sau Himeriu, și studenți pe măsură. Materiile care se predau constituiau așa-numitele „arte liberale", din care făceau parte gramatica, retorica și dialectica (trivium) și aritmetica, geometria, astronomia și muzica (quadrivium). Este cunoscut faptul că cei doi tineri, Vasile și Grigorie, nu frecventau alte locuri decât școala și biserica, iar uneori - lucru mai puțin cunoscut - acele „fratrii", niște cercuri studențești în care tinerii aveau posibilitatea să se cunoască mai bine și să împărtășească valori, idealuri și preocupări comune. O astfel de fratrie - care poate fi considerată precursoarea asociațiilor studențești de mai târziu - era înființată și condusă de Vasile cel Mare (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântare funebră, 22). Cel mai important lucru pentru ei însă era dobândirea „filosofiei" adevărate, adică a învățăturii evanghelice, nerușinându-se de numele de „creștin" pe care îl dădeau colegii lor păgâni (Sfântul Grigorie Teologul, Discursul V, 23).
Apusul avea și el școlile lui, în care tinerii urmau cam aceleași etape ale pregătirii. Cartagina, Roma sau Mediolanum erau centre culturale cunoscute în acea vreme. Influența mediului păgân din marile orașe și-a pus amprenta asupra tinereții unor Părinți sau scriitori bisericești, precum Tertulian (160-240/250), Sfântul Ciprian (200-258) sau Fericitul Augustin (354-430), care au rătăcit în anii lor de studii. Tentațiile adolescenței, moravurile unei etici păgâne decadente, preocupările pentru spectacole și teatre, tovărășiile cu persoane imorale etc. i-au făcut să ducă o viață ­dezordonată, pe care ei înșiși o vor regreta și condamna ulterior. Dezgustul față de un astfel de comportament decăzut al tinerilor studenți îl va determina, mai târziu, pe Sfântul Benedict de Nursia (480-543) să părăsească Roma și să se dedice ascezei în munții Sabiniei, devenind unul dintre repre­zentanții monahismului apusean.

Autocritica pe care Fericitul Augustin și-o face în Mărturisirile sale este o dovadă în plus a influenței pe care mediul școlăresc o poate avea asupra tinerilor și a importanței care trebuie să se acorde preocupării pentru formarea caracterului acestora. O astfel de preocupare pentru fiul ei a manifestat, de exemplu, mama Sfântului Ambrozie de Mediolanum (335-397). Aceasta, văduvă - asemenea Antusei, mama Sfântului Ioan Gură de Aur -, s-a străduit să-i ofere fiului ei o educație cât mai bună, iar Dumnezeu i-a răsplătit efortul, chemându-l pe acesta, în mod miraculos, prin glasul unui copil, să-i slujească în calitate de episcop al cetății pe care o administra ca guvernator.

Universitatea din Constantinopol

Treptat, Constantinopolul începe să se afirme ca principalul centru universitar al Imperiului Bizantin. După mutarea capitalei aici, tot mai mulți tineri înstăriți, din Răsărit, dar și din Apus, veneau să studieze, mai ales după înființarea universității din timpul lui Teodosie al II-lea (425). Acesta a înzestrat universitatea cu o clădire proprie, în care profesorii, salarizați, țineau cursuri în limbile greacă și latină. Din secolul al V-lea, odată ce greaca devine limba oficială a imperiului, și în universitate latina va lăsa ușor locul limbii grecești. După închiderea academiei păgâne din Atena, în timpul împăratului Justinian cel Mare (482-565), universitatea din Constantinopol va fi cea care își va asuma rolul de promotor al culturii.

Școlile din Bizanț se aflau sub controlul statului, teologia nefiind inclusă în programa de învățământ, așa că aceia care doreau să o studieze se orientau spre școlile organizate, mai ales, în cadrul mănăstirilor. Abia după secolul XI, Biserica a putut integra teologia în școlile din Bizanț. În unele provincii care nu mai făceau parte din imperiu, cum erau cele aflate sub ocupație arabă, situația era diferită, unii Sfinți Părinți, precum Ioan Damaschin (675-749) și fratele său adoptiv, Cosma Melodul (†760/787), având profesori particulari. La fel au stat lucrurile și cu Teodor Studitul (759-826), marele apărător al sfintelor icoane.

În secolul IX, în timpul dinastiei amoriene, universitatea din Bizanț își găsea sediul chiar într-o parte a palatului imperial, dintre studenți fiind recrutați, în secolul următor, funcționari în administrația imperială. Curriculumul era constituit din cele șapte arte liberale, școala era gratuită, iar profesorii plătiți de stat. La această școală superioară va preda Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului (810-893). Spirit enciclopedic, Sfântul Fotie și-a pus toată râvna în a acumula cunoștințe din toate domeniile, petrecând în tinerețe ore în șir în bibliotecile din Constantinopol. Așa a dobândit o cultură aleasă, încât îi întrecea pe toți învățații vremii. El este, am putea spune, modelul tânărului cercetător, avid de cunoaștere, care a scotocit prin manuscrisele vechi, pe care nimeni nu le mai citea, și pe care mai târziu le-a comentat împreună cu colegii și ucenicii lui (Bibliotheca, Prefață), printre care s-a numărat și Sfântul Chiril, „apostolul slavilor".

Modele vii pentru tinerii studenți sunt și Sfinții Simeon Noul Teolog (949-1022/1038) și Nicolae Cabasila (†1371/1392), care, deși au primit o educație laică deosebită, pregătindu-se pentru o carieră administrativă, și-au trăit tinerețea ca asceți în lume, practicând rugăciunea isihastă. Alți Părinți au studiat chiar la palat, cum este cazul Sfântului Grigorie Palama (1296-1359), care, înainte de a fi inițiat în tainele isihasmului de către Teolipt, viitorul Mitropolit al Filadelfiei, a fost educat la curtea împăratului Andronic al II-lea Paleologul.

Toți aceștia, și alți mari Sfinți Părinți, s-au străduit să-și însușească învățătura vremii, pentru a fi la înălțimea chemării lor și din punct de vedere al culturii profane, însă lucrul cel mai important l-a constituit, pentru fiecare dintre ei, cultivarea virtuților morale, prin care au uimit pe toți cei din jurul lor, încredințându-i de frumusețea vieții trăite în comuniune cu Dumnezeu. Ei sunt pilde vii, fiecare în parte, pentru studenții de astăzi, mai ales pentru studenții teologi, care pot găsi în viața și învățătura lor repere de cugetare și simțire profund duhovnicești.


 

Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!