Analiză
Suferința, leac duhovnicesc al bolilor spirituale

Suferința, leac duhovnicesc al bolilor spirituale

Ioan Buşagă, 08 Aprilie 2016

Moartea năprasnică, violenţa cu toate formele ei, nedrep­tatea socială, îmbogăţirea pe seama sărăcirii celorlalți, greutăţile, necazurile, deza­măgirile de zi cu zi, eşecul împlinirii imediate a responsa­bilităţilor, împreuna-pătimire cu cei dragi sunt doar câteva aspec­te generale ale suferin­ței trupești și sufle­tești. Dar ce este suferința și de ce astăzi, poate mai mult decât altădată, există atâta suferință în lume?

Suferinţa este greu de înţeles, mai ales într-o societate care promovează confortul și plăcerile şi care încearcă să elimine sau să evite suferinţa prin orice mijloace. Pentru omul contemporan, suferinţa este iraţională, mai ales în contextul în care plăcerile de moment sunt la îndemână, spre deosebire de dificultatea cu care omul se străduiește ca să îndure suferința. Profesorul grec de morală creştină Georgios Mantzaridis explică suferinţa omului contemporan ca fiind cauzată de tendinţa din ce în ce mai popularizată a trândăviei, adică a păcatului sau a îndepărtării omului de Dumnezeu: „Omul epocii noastre devine robul propriilor cuceriri şi este târât de mania consumului. Munceşte mai puţin, dar suferă mai mult. Trăieşte în mai multă bogăţie, dar se simte mai sărac. Îşi multiplică facilităţile, dar îşi sporeşte angoasa. Îşi înmulţeşte satisfacţiile trupeşti, dar îi creşte nefericirea. Îşi identifică existenţa cu mijloacele şi confortul pe care le are la dispoziţie şi, când le pierde pe acestea, simte că îşi pierde însăşi existenţa. Astfel, golul lui spiritual creşte odată cu creşterea bogăţiei şi a confortului”.

Astfel, în mod paradoxal, imen­sa suferință a omului de azi este că vrea să evite cu orice preţ suferinţa. Cu cât omul încearcă să o evite, cu atât mai mult se adânceşte și este cuprins de ea. Suferința presupune două perspective, afirmă profesorul Mantzaridis. Una, căreia omul nu-i găsește nici un sens, cedează și vede suferința „ca pe o mergere dureroasă către neființă, către nimic”, iar a doua perspectivă, potrivit căreia suferința este un mijloc pedagogic al purtării de grijă a lui Dumnezeu. „Fără nădejdea că nimic nu se întâmplă în viața omului fără voia și îngăduința lui Dumnezeu, omul nu poate sta drept în fața realității crude pe care adesea i-o rezervă viața. Este biruit de durere, își pierde curajul și își vede pieirea ca pe ceva cu neputință de înfrânt.”

Ancorarea în viața comodă, „fericită”, lipsită de probleme și de temeri față de iminența suferinței, deformează voinţa omului ca să fie una asemenea sticlei, care la cea mai mică lovitură se face cioburi. În schimb, voinţa omului care acceptă și nu se împotrivește greutăţilor şi necazurilor devine asemenea fierului călit sau întărit. Sfântul Isaac Sirul învaţă că „trupul fricos de încercări se face prieten al păcatului”, fiindcă „toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt răbdate au în ele un chin îndoit. Căci răbdarea omului micşorează apăsarea lor. Lipsa de curaj e maica chinului, iar răbdarea e maica mângâierii şi o putere care obişnuieşte să se nască din lărgimea inimii” (Filocalia, vol. X, cap. 47, p. 246).

Astfel, greutatea îndurării durerii sau suferinței este caracteristică omului fricos, dar mândru, care, pentru falsa impresie de bunăstare sau sănătate trupească, își întemniţează sufletul în autosuficiență şi-l condamnă la necunoașterea propriului sine, la „o adevărată descompunere spirituală” (pr. Dumitru Stăniloae). Or, suferința deschide porțile temniței și necunoașterii în care sinele omului a fost închis de plăcerile trupești și sufletești, adică de păcat. De aceea, suferința înnoiește sufletul, precum fierul este curățit prin loviturile ciocanului de rugină, cum descria în mod plastic sociologul şi filosoful Ernest Bernea.

În inima noastră, explica monahul de la Rohia, părintele Nicolae Steinhardt, citându-l pe Leon Bloy, „sunt locuri încă neexistente și trebuie ca durerea să pătrundă până acolo pentru ca să ia ființă” (Cartea Împărtășirii, p. 68).

Dar de ce trebuie să rabde omul suferința? Pentru jertfirea sinelui egoist, deoarece numai cel care se cunoaşte pe sine, prin smerita cugetare, își „recunoaște neputința radicală a umanului natural. Aceasta îl îndeamnă pe om să-şi depună fiinţa întreagă la picioarele crucii şi atunci această greutate strivitoare este ridicată de Hristos în locul nostru: Învăţaţi de la Mine că jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, p. 66). De ce Hristos? Fiindcă, prin imensa Sa iubire pentru neamul omenesc, Hristos S-a golit pe Sine pentru a lua trup omenesc, a suferit pătimirile şi răstignirea pe Cruce, fără a avea un păcat, pentru a învia pe om din suferinţa şi stricăciunea morţii, pentru ca nici un om să nu mai fie asemenea lui Adam, care „începând cu plăcerea nedreaptă, sfârşeşte în durerea cea dreaptă. Calea lui Hristos începe cu durerea cea nedreaptă şi duce la plăcerea duhovnicească cea dreaptă” (Georgios Mantzaridis).

Fără Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, nici un om nu putea ajunge la Dumnezeu prin propriile puteri, fiindcă pocăinţa opreşte săvârşirea păcatului, dar nu-l ridică din stricăciune, ci numai Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, prin care omul a fost adus de la neexistenţă la existenţă. „Numai Hristos, ca om fără de păcat, a putut intra ca jertfă curată la Tatăl și numai în El putem intra și noi. Dacă păcatul este egoism, egoismul orgoliului spiritual sau al plăcerii trupești, opusul păcatului este jertfa desăvârșit curată” (pr. Dumitru Stăniloae).

Doar înţelegând iubirea lui Hristos pentru întreaga umanitate, suferinţa acceptată, asumată şi care curăţă lăuntrul omului are sens şi devine prilej de simţire a bucuriei. „Nimeni nu a dovedit o iubire atât de nebună ca aceea pe care a avut-o Hristos, Care, pe lângă faptul că a primit să fie lovit şi că îi mântuieşte pe cei nemulţumitori, Îşi consideră rănile preţioase. Cu aceste răni, El stă pe tronul împărătesc şi îi cheamă pe toţi pentru a le oferi cununa rănilor Sale. Şi nu numai că Îşi consideră rănile preţioase, dar Se oferă pe Sine Însuşi prin Sfintele Taine. Această dragoste a lui Dumnezeu este simţită de cei care Îl iubesc pe Hristos din toată inima şi care se curăţă pe dinăuntru. Nu este vorba însă despre o stare sentimentală, nici despre o dragoste înfocată, care, în fond, este legată de patimă, ci despre o iubire care izvorăşte din nepătimire” (Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, pp. 213-214).

De aceea, Hristos cheamă pe fiecare om ca să se răstignească duhovnicește, pentru „a urca de pe cruce la cer, fiindcă, în esență, crucea este scară către cer” (Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, vol. 4, p. 208). Pentru aceasta, Biserica ne îndeamnă mai intens în această perioadă a Postului Sfintelor Paşti la înfrânare și post, ca două mijloace esențiale ale răstignirii duhovnicești. „Răstignirea duhovnicească priveşte întreaga viaţă duhovnicească de la începutul şi până la capătul ei, căci şi după ce am îmbrăcat în chip desăvârşit crucea mortificării poftelor trupeşti, prin renunțare, post, lacrimi etc., care sunt deja tot atâtea participări autentice la Patima lui Hristos, am realizat doar dimensiunea orizontală a crucii lui Hristos. Aceasta trebuie completată cu dimensiunea ei verticală: răstignirea minţii în rugăciune, urcuşul spre Dumnezeu în contemplaţie şi lupta împotriva oricărui gând străin, care nu poate avea limită” (ierom. Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, p. 347).

Așadar, suferinţa omului are sens numai în Jertfa și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel răstignit și înviat, fiindcă nu există Înviere fără Cruce, după cum nu putem înţelege Crucea fără Înviere.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!