Reportaj
Fotografii: Ovidiu Bocioagă

Sufletul satului, aciuat în ograda lui Dionizie Olenici

Otilia Bălinișteanu, 10 Septembrie 2018

Mai întâi a fost visul ca în ograda moștenită de la moșul său, Dumitru Popescu (1889-1978), să adune semne din satul cel pe care-l cunoscuse când s-a „trezit copil”. Apoi a început povestea, țesută, asemeni „scorțurilor”, cum le spune domnul Dionizie, fir după fir, zi după zi, scormonind prin podurile pline de vechituri ale caselor, cercetând casele bătrânești, stând de vorbă cu babele și moșnegii. Așa s-a născut o colecție muzeală de o mare valoare patrimonială, pe care oricine ajunge la Horodnic de Jos (județul Suceava) o poate admira.

A căutat mult, le-a cerut proprietarilor care nesocoteau aceste obiecte, considerându-le demodate, a plătit acelora zgârciți sau care nu se îndurau să le dea așa, pe degeaba, doar ca să stea „la muzeu”, a despicat lemne o zi întreagă în schimbul unei cămăși din lada de zestre a unei bătrâne. Pe toți i-a convins de patima sa de păstrător al tradițiilor și portului bucovinean, iar acum are mul­țumirea că toate căsuțele pe care le-a încropit te miri pe unde, prin ograda întinsă, sunt pline-ochi de obiecte din universul tra­di­țional al gospodarilor horodniceni.

Toată viața, Dionizie Olenici a lucrat în fabrică, la Rădăuți, nu departe de satul său natal. Soția, Felicia, la fel. Dar amândurora le plăcea să îmbrace costumul național - și la baluri, și la sărbători, și la biserică. „Eu am trăit cu toate astea câte le vedeți aici. Și pasionați am fost de mult. Numa’ n-am avut timp.”

Avea să vină și timpul, dar abia după 1989, când fabricile s-au închis. A început, atunci, a face o meserie rară - întreține dranița de pe acoperișul caselor din sat, vopsind-o cu păcură. Așa, tot cocoțându-se pe coamele caselor, umblând prin podurile vechi, și-a dat seama ce comori șed ascunse pe-acolo, uitate chiar de propriii lor stăpâni. Și s-a gândit că trebuie salvate cumva. Pe măsură ce a strâns obiectele, a și pornit construcția căsuțelor de lemn - după chipul caselor bătrânești din sat. „Nevasta s-o dus în Italia, la muncă. Toți banii pe care i-a câștigat i-am investit în căsuțele astea. Da’ o ieșit ceva fain”, povestește Dionizie Olenici, cu ochii lucind de bucurie.

Azi, Colecția muzeală „Felicia și Dionizie Olenici” din Horodnic de Jos e una dintre cele mai bogate și mai prețioase, sub aspectul patrimoniului pe care îl deține, din întreaga Bucovină. De asemenea, colecția este înscrisă în Asociația Muzeelor Sătești Particulare din România, alături de alte 23 din întreaga țară. „Acum, avem cam 3.000 de piese, îm­părțite pe șapte secțiuni. Și muzeul meu nu-i un muzeu oarecare. Fiecare obiect are fișa lui. Ca atunci când oi muri eu, măcar să-l predau ca lumea. O parte din colecție o țin cu chirie - glumește bărbatul - în șura fratelui. Haideți să v-o arăt, că de-aici pornim.”

Așa începe, pentru oricine-i trece pragul, incursiunea în lumea tihnită și caldă pe care a adunat-o în propria ogradă, pentru a recrea, la scară mică, satul din inima lui de copil.

Datoria de „a păstra”

„Tot ce vedeți e din ce-am păstrat de la părinți și din ce-am strâns de pe la oamenii din sat. Dar mie mi-a plăcut să fac totul așa cum trebuie, să înceapă să ­semene cu un muzeu adevărat.” Așa că a inițiat colaborări cu Muzeul Țăranului Român (MȚR) din București și cu Muzeul „Astra” din Sibiu, iar specialiștii MȚR vin pentru studii de teren, la Horodnic, ori de câte ori au ocazia. Și tot din dorința asta, de a face muzeografie adevărată, a urmat și cursuri de specializare, iar acum știe exact cum să se prezinte și cum să spună poveștile obiectelor din colecție.
Turul începe de la masa de lucru a dulgherului, moștenită de la unchiul Dumitru, mare „meșter de case” și numită de localnici șaitău. „Aici multe denumiri sunt austro-ungare, pentru că am fost sub ocupație”, vine îndată și explicația. Explorăm, pe îndelete, ce e expus în șură - unelte de dulgherit, obiecte de uz casnic, covata în care se opărea porcul, de pe pielea căruia, apoi, femeile smulgeau părul și făceau din el perii pentru văruit de Paști. Vin la rând oalele de găluște, negre și pântecoase, lucioase de la atâta jar cât au văzut la viața lor, târguite cu cine știe câtă vreme în urmă de la olarii de la Marginea, din apropiere. Ceva mai încolo șed țanțoșe buhaiele și harapnicele folosite de urători, la Anul Nou. Sus, pe perete, blidarul adăpostește toate cele necesare în bucătărie.

Curând, prin fața ochilor ni se perindă donițe, untărițe (vase din lemn în care se alegea untul), scocițe de pus lapte acru, chersânul în care gospodinele plămădeau aluatul pentru pâine. „Pentru aista, să vedeți ce târg am făcut eu cu o bătrână. Nu vroie sî mi-l deie. Ci sî fac, ci sî fac? Am mărs șî i-am cumparat un lighean di plastic. Când o văzut ligheanu’, repidi mi l-o dat”, povestește, râzând, Dionizie Olenici.

Expoziția de mantale și cojoace

Ieșim din șură ca să explorăm ograda, în care alte câteva căsuțe de lemn, construite după tipicul celor tradiționale, așteaptă să fie văzute. Dar pe-afară, pe prispe, pe sub șoproane și pe pereți, precum și „înapoia casei” sunt expuse alte minunății. Obroace, plugul de lemn, unelte de plugărit, de cosit, de adunat fânul și câte altele trebuitoare pe la casa omului. Tot în curte se află și șoprul sub care meșterul Dionizie face dranița.

Prima oprire e la expoziția de cojoace, unde, imediat ce intri, ți se taie răsuflarea. „Sunt toate vechi de peste 50-70 de ani. Astea-s cojoace cu poale. Le îmbrăcau femeile când era ger.” Zeci de cojoace, cusute cu înflorituri de mătase și prim de blană de miel, se întrec în frumusețe.

Alături, o serie de bondițe și cheptărașe, la fel de valoroase. Unul dintre cheptare, cel mai mic, i-a aparținut chiar lui Dionizie Olenici și-l îmbrăca pe când era numai un copilandru.
Dar cu adevărat uluitoare sunt sumanele și mantalele, piese ce bat suta de ani, de o excepțională valoare artistică. Cusute cu înflorituri în jurul gâtului, cu glugă pe spate, mantalele erau folosite în iernile reci, pentru că aici frigul se instala de foarte devreme. „Apăi mantale de-astea nu mai găsiți nicăieri. Amu, în ultimu’ timp, oaminii li puneau pi cai, să le fie cald când era ger”, spune Dionizie Olenici.

Căsuțele cu port național

Amețită bine de atâta fru­musețe și duioșie, am început a crede că tot ce era de văzut s-a încheiat aici. Dar nu. Două că­suțe, cu interiorul amenajat ca în odăile bunicilor, cu sobă și pat, cu grinda pe care ședeau straiele, scoarțele și alte țesături și cu nelipsita ladă de zestre, sunt doldora de catrințe și de cămăși vechi, cusute de mâini vrednice, inegalabile în frumu­sețe și azi dispărute aproape cu totul. Iar din colecție nu lipsesc nici șpignița (fusta de catifea) și șarafanul (un soi de taior), costum femeiesc influențat de moda nemțească, pe care-l purtau, în Bucovina, mai cu seamă bătrânele. „Acesta-i al mamei mele. Era o femeie mâțâțâcî (n.r. - mărunțică). Când era bătrânî, o chemat-o pe nevasta mea și i-o zîs: «Îți dau țâi costumul, sî-l duci mai diparti». Șî ea l-o pastrat, după cum videți.”

Pe pat, în cea mai bună rânduială, sunt așezate cultuce (n.r. - pernuțe) și sute de batiste de vornicel, cu tot atâtea motive vechi, de un extraordinar rafinament. Dovadă a migalei și simțului artistic cu care bucovinencele erau înzestrate e și colecția de ștergare, batiste, prosoape și mânișterguri. „De toate îs vreo 400. Cu mâniștergurile se îmbrobodeau femeile pe cap”, explică Dionizie Olenici.

Nu poți părăsi ograda lui Dionizie Olenici fără a te gândi că ai fost într-un muzeu viu, în care ai devenit parte a poveștii, ai atins obiectele, le-ai simțit duhul și vârstele. Și n-ai plecat până n-ai îmbrăcat straiele naționale. Strașnică și autentică bucurie românească!


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!