Tăcerea receptivă

Vorbitul este una dintre cele mai mari plăceri ale oamenilor. Ne trecem timpul vorbim unii cu ceilalți sau unii despre alții, ne alungăm singurătatea și fugim de întâlnirea cu sinele. Liniștea, întreruperea fluxului continuu de cuvinte care ne invadează pe toate canalele poate să fie înfricoșă­toare. Ne temem să rămânem cu noi înșine. Singurătatea și tăcerea sunt închisoarea din mijlocul închisorii. Și totuși, tăcerea este o stare fertilă, care îmbogă­țește mintea și inima, pentru că îți permite să asculți, să îl privești cu atenție pe celălalt, pentru el însuși.

Avva Iosif l-a întrebat pe avva Nistheroos: „«Ce să fac cu limba mea, pentru că n-o pot stăpâni?» Bătrânul îl întreabă: «Dacă vorbești, te liniștești?» El zice: «Nu». Atunci bătrânul i-a zis: «Dacă nu te liniștești, de ce vorbești? Mai bine taci și, dacă se întâmplă să iei parte la o discuție, mai bine ascultă decât să vorbești”.

Există o satisfacție a vorbirii care e adesea sterilă. Este intrarea într-un cerc vicios: vorbești ca să ajungi să te liniștești puțin, dar în locul liniștii simți cum se scurge odată cu cuvintele orice urmă de energie și de pace. Cauți liniștea vorbind și o alungi tot mai mult. O goană inutilă după iluzii.

Avva Nistheroos recomandă refacerea dozajului dintre a tăcea și a vorbi. Bătrânul nu poruncește o tăcere totală, cufundarea într-o liniște vegetală, ci îndeamnă la curaj. Curajul de a sta neclintit în fața ta însuți într-o tăcere receptivă. Atenția la cei care vorbesc, ca o formă de ieșire din sine, de mutare a privirii în afară, la ceilalți, pentru ei înșiși.

Nu poți vorbi și asculta în același timp; deodată nu poți fi emițător și receptor. Pentru că ai de ales, atunci opțiunea mereu recomandată este ascultarea. Aceasta derivă din smerenie, ca un prim act prin care platoșa dură a egoismului este fisurată. Tăcerea face loc celuilalt să vorbească.

***

 Într-o duminică, Mitropolitul Antonie Bloom a rostit o predică scurtă, câteva cuvinte care au vibrat în liniștea din biserică: „Aseară o femeie cu un copil a venit la biserică. Era în pantaloni și nu avea batic. Cineva, nu știu cine, a certat-o. Ea a plecat. Nu știu cine a făcut aceasta, dar îi poruncesc acelei persoane să se roage lui Dumnezeu pentru mântuirea ei și a copilului ei până la sfârșitul vieții. Pentru că s-ar putea ca ea nu mai intre vreodată în biserică”. Cuvintele au consecințe, sunt ca niște pietre azvârlite, care rănesc în zborul lor insensibil. Dar cine dintre noi este fără de păcat încât să arunce piatra? (cf. In. 8, 7).