Repere şi idei
Foto: Elena Dulgheru

Taina Crucii și a Iordanului

Elena Dulgheru, 17 Martie 2018

Punte de legătură între Vechiul și Noul Testament, Mănăstirea Sfintei Cruci este unul din locurile cele mai tainice, mai încărcate de istorie sfântă și mai vibrante duhovnicește ale Ierusalimului. Este unul din puținele locașuri păstrate aproape integral din Ierusalimul medieval. Refăcută de împăratul Iustinian I (sec. VI) peste ruinele bisericii construite de regii geor­gieni Sf. Mirian al III-lea cel Întocmai cu Apostolii și Vahtang Gorgasali, apoi distrusă de perși (sec. VII) și de arabi (sec. VIII), mănăstirea este rezidită cu sprijinul regelui Bagrat al IV-lea al Georgiei (sec. XI), devenind centrul comunității georgiene din Ierusalim până în secolul al XIII-lea.

Vremuri grele au venit după plecarea cruciaților și cucerirea Ierusalimului de către mameluci. Dar și în această perioadă de încercare, locașul a dat câțiva ne­înfricați călugări georgieni care au mărturisit pe Hristos. Printre aceștia, Sfântul Mucenic Luca al Ierusalimului (+1277), stareț al mănăstirii, ucis de mameluci pentru că și-a apărat în fața sultanului confrații întemnițați de noii dregători musulmani; și înflăcăratul Sfântul Mucenic Nikoloz Dvali care, inspirat în viziune de Sfântul Ioan Botezătorul și de Maica Domnului - cum atestă hrisoavele -, a propovăduit Evanghelia în moscheile din Damasc, pentru aceasta fiind închis de mai multe ori și ucis de persani (+1314). În această mănăstire și-a dat mucenicescul sfârșit și Sf. Salomeea Georgianca, o călugăriță care, după ce a apostaziat sub presiunea islamică, s-a reîntors la Hristos și a fost torturată pentru aceasta. Datorită dârzeniei acestor călugări, mănăstirea nu îndură jugul islamic mai mult de o jumătate de veac, astfel că, la insistențele Bizanțului, monahilor georgieni li se permite să se întoarcă și să-și reia viața.

Mănăstirea înflorește în secolele XVI-XVII, când, în plină ocupație otomană, devine un important centru de copiere și păstrare a manuscriselor. Abia spre mijlocul secolului al XVII-lea, din cauza unei proaste adminis­trații, mănăstirea sărăcește și decade, astfel că în 1685 georgienii sunt nevoiți să o vândă Bisericii gre­cești a Ierusalimului, căreia îi aparține și azi. Viața monahală a continuat, s-a înfiin­țat în secolul al XIX-lea și o școala grecească, dar niciodată nu s-a mai ajuns la râvna și înflorirea din perioada ivirită.

Mănăstirea Sfintei Cruci este unul din puținele locașuri istorice din Ierusalim cu arhitectură autentică unitară și singurul (din câte am văzut) cu fresce ortodoxe valoroase și bine păstrate. De o mare frumusețe și monumentalitate, frescele vechi georgiene îmbracă, potrivit canonului bizantin, toți pereții somptuoasei biserici de piatră, inclusiv coloanele laterale robuste, și sunt atracția turistică principală a mănăstirii. Multe inscripții originare georgiene au fost șterse sau acoperite cu litere grecești, fapt întâmplat, însă, abia la mijlocul secolului XX.

Descopăr, spre nesperata mea bucurie, micul portret în frescă al lui Șota Rustaveli, îngenuncheat în rugăciune sub icoanele mari ale sfinților Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschinul de pe coloana din dreapta a navei centrale a bisericii. Rareori, detaliile menționate în ghiduri reușești să le descoperi la fața locului! Dar acest portret, aproape liliputan în raport cu impo­zanța celor doi sfinți care îl patronează - potrivit canoanelor iconografice medievale -, este poziționat la înălțimea unui stat de om, așa că e ușor să-l observi: e aproape ceea ce se cheamă întâlnire față către față a privitorului cu „tabloul”, lucru rar întâlnit în iconografia murală, datorită organizării preponderent verticalizate a acesteia. Legendarul poet al Iviriei, devenit persona non grata în patrie, s-a retras aici de la curtea Sfintei Regine Tamar, a trăit și a creat aici multă vreme și se pare că tot aici a murit. Nu i se cunoaște locul mormântului.

Loc de mare încărcătură duhovnicească, Mănăstirea Sfintei Cruci concentrează mult mai limpede „fluidul” creștin-ortodox decât Sionul și chiar decât Eleonul, unde amestecul de „fluide religioase” este mai complicat, iar decelarea „sunetului fundamental”, mai anevoioasă.

Faptul pnevmatic fundamental al mănăstirii pare a fi materialitatea soteriologică a „pietrei ei de temelie”, care este rădăcina arborelui triseminal (originat treimic, din trei esențe diferite) al Crucii, plantat de Lot. Privim icoana naivă a udării arborelui „doar cu apă din Iordan”, cum spune legenda. De ce tocmai din Iordan? Iordanul e la câțiva kilometri distanță, iar o astfel de nevoință, derulată pe timp de mulți ani, cum continuă legenda, este asemenea exercițiilor de extremă ascultare ascetică ale Patericului. Pentru că Iordanul e apa purificării și pocăinței, consemnată ritualic de Sfântul Ioan Botezătorul. Îmbibat de apa spălării păcatelor, lemnul Crucii se pare că a fost pregătit de Dumnezeu chiar în esența sa naturală a prelua, prin jertfa lui Hristos, păcatele oamenilor. Astfel, lemnul Crucii devine continuatorul chiar materialnic al lucrării mântuitoare a apei Iordanului... În câtă adâncime a tainei Își pregă­tește Dumnezeu, chiar și în planul firii, poteci pentru împlinirea deplină, în duh și în trup, a cuvintelor Sale! (Va urma)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!