An omagial
Fotografii: Mihnea Păduraru

Tântava sau vaietul mut al unui sat de legumicultori

Dumitru Manolache, 03 Februarie 2019

Timp de două veacuri și jumătate mai mulți proprietari și-au disputat satul. Un trecut indecis și zbuciumat, care a măcinat, nevăzut, duhul așezării până în zilele noastre. Aripile rupte ale vulturului de pe Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial din centrul satului vorbesc de la sine despre starea lucrurilor. În această lume în care casele copilăriei scriitorului Mircea Cărtărescu, născut în Tântava, comuna Grădinari, cu pământ pe jos, cu prispe și tindă, cu paturi pe pari, acoperite cu cergi, cu perne groase și tari umplute cu paie, cu busuioc prins de grinzi, cu icoane ieftine, cu rame de sticlă pisată și colorate de mână, cu fotografii vechi, îngălbenite, cu livezi de pruni și corcoduși în spate, cu hambare mari, cu țărani îmbră­cați în costume tradiționale care ieșeau la porți, sau care se înghesuiau cu papornițe pline cu găini și rațe în ratele prăfuite ce-i purtau spre oraș, au dispărut ori s-au ruinat. Un lucru a rămas refe­rențial: biserica satului.

Veacuri de procese

În 1575, domnitorul Țării Românești Alexandru Mircea ­Voievod pomenește prima dată într-un document numele satului Tântava (în turcă „război de țesut”, dar nu este sigur), când întărea unor moșneni moșia cumpărată de ei aici. În 1596, cele 23 de familii ale satului s-au vândut, cu pământ cu tot, lui Sârbu Stolnicul. Trei ani mai târziu, Stolnicul donează satul Mănăstirii ­Tismana. Apoi, timp de peste 250 de ani, așezarea a fost disputată de 11 proprietari, de drept sau de fapt. Pe la 1831-1833, satul avea doi proprietari noi: vornicul Mihalache Ghica, pe partea numită „Tântava Vornicului”, și mai apoi „Tântava Banului”, și paharnicul Răducanu Căruță, pe partea numită „Tântava Bălășoaia” sau „Băcanu”, pe care o stăpânise ­boieroaica Bălășoaia.

Prima știre despre biserica satului, cu hramul „Sfânta Treime”, apare în 1810. În 1882, aceasta a fost refăcută de arhimandritul Meletie Căscioreanul. Trecută prin vremuri, reparată și extinsă, biserica a dăinuit până astăzi, iar prin grija familiei Lazăr și Dida Popescu a îmbrăcat straie noi, devenind reperul la care se raportează prezentul așezării, care numără în jur de 350 de familii.

„În Biserică ne ajutăm, ne sprijinim, și asta ne face să ne simțim frați”, ne mărturisește părintele paroh Georgică Dragomir, care locuiește în sat din 1997, iar ca preot slujește aici din 2010.

Singurătate și bejenie

Ca mai peste tot în satele țării, și la Tântava populația este îmbătrânită, iar cei tineri au plecat în străinătate sau la București. Din acest motiv, bătrânii suferă de singurătate. „Noi mergem des pe la ei, intrăm în casele lor, îi cunoaștem, încercăm să-i mângâiem când plâng, ne bucurăm de bucuriile lor mărunte, pentru că le lipsește afecțiunea, deși vorbesc la telefon cu copiii plecați. Pentru sat, Biserica reprezintă locul unde grijile dispar. Ea rămâne principalul pol de coeziune al comu­nității, în care nu există nici cămin cultural, nici altceva care să-i mai adune”, ne mai spune părintele paroh.

Primăria face și ea ce poate, mai ajută de sărbători parohia, căreia i-a promis că o va sprijini să realizeze o cale de acces mai bună spre cimitir. Grijile ei se îndreaptă și către cele 49 de persoane cu dizabilități, care locuiesc în Centrul de Integrare prin Terapie Ocupaţională din sat, oameni vizitați și de preoții satului.

„Cu voia lui Dumnezeu, aștep­tăm să se întoarcă cei care au plecat în bejenie și nădăjduim că satul va fi cel puțin tot atât timp cât a dăinuit până acum”, ne mai spune părintele paroh Georgică Dragomir.

Împreună cu sfinția sa, slu­jește, din 2015, și preotul Ionuț Silvică Bucșăneanu, care se ocupă de copiii satului în cadrul unui grup de cateheză, simțind că prin acest mod de comunicare (care include pe lângă orele de educație și practicarea unor sporturi, precum tenis de masă, fussball, șah, badminton), tinerii vor fi ținuți mai aproape de Biserică. „I-am și premiat pentru activitățile lor. În 2016 le-am oferit trei biciclete, Biblii, alte cărți religioase, iar cu sprijinul familiei Lazăr, noul ctitor al bisericii, le-am dăruit și o excursie la obiectivele importante din eparhia noastră”, ne mărturisește acesta.

A rămâne țăran

Ani la rând, satul a aprovizionat cu legume piețele Bucureș­tiului. Ne-o spune nea Dumitru Tatu, un bătrân de 84 de ani. „Toți de aici cultivam ardei, roșii și vinete, pe vremuri. Acum foarte puțini mai fac lucrul acesta. Cei mai mulți și-au luat «hamu' și praștia» (componente ale harna­șamentului pentru cai, n.n) și au prins calea lumii”, ne spune bătrânul, sintetizând în această zicere neaoșă drama satului lui. Dar, în paradoxul existențial al Tântavei, în care s-au „topit” tradițiile, „s-au înecat” caloienii în apa Sabarului, în drum spre blajinii din josul râului or paparudele-țigănci s-au prefăcut în brusturi și lipan pe marginile șanțurilor, o sete neostoită de Dumnezeu a încercat să compenseze durerea mută a așezării. O dovedesc cei șapte bărbați (Dinu Aurel, Zota Nicolae, Dumitrache Marin, Radu Florian, Dinca Ion, Scarlat Iulian, Vasile Octavian) care s-au ridicat din sat și au plecat să slujească Domnului ca preoți.

La Tântava, am întâlnit însă și semnele capitalismului rural, cu măruntele lui satisfacții, cu munca și suferințele lui, în curtea unui om care se zbate să rămână țăran, cu familia adunată seară de seară în jurul aceleiași mese, și care încearcă să se recupereze în adevărul Bisericii.

Marin Ciobănescu, zis „Mega”, are 65 de ani, iar Anișoara, soția lui, 62. Omul lucrează vreo 400 de pogoane de pământ, parte al lui, parte arendat, parte în custodie, împreună cu cei doi băieți, rămași să locuiască în sat, chiar dacă unul lucrează la oraș, în armată. Oamenii cultivă porumb, grâu, floarea-soarelui, mazăre și aproximativ un hectar cu legume.

„Am rămas aici cu copiii pentru că m-a atras pământul. Mi-e drag să-l lucrez. Dar nu suntem respectați, nu suntem ajutați de stat. Utilajele le-am cumpărat cu ce am scos de pe legume. Ca mine mai sunt încă trei în sat. Pe cei tineri nu prea îi trage interesul în agricultură. Dacă am nevoie de oameni să mă ajute la treabă sunt refuzat. Suntem priviți cu invidie. Satul va îmbătrâni și mai mult și va fi părăsit. Deja au început să se pună lacăte pe porți. Nu are cine să mai stăpânească gospodăriile! Soluția ar fi un ajutor consistent din partea guver­nanților pentru tineret”, ne spune nea Marin, în timp ce mătușa Anișoara pregătește masa pentru cei șase nepoți și pentru băieții și nurorile ei, zece persoane care, zilnic, se strâng la aceeași masă. „Pentru noi, familia și Biserica înseamnă totul!”, ne spune aceasta, intuind indirect și involuntar adevărata cauză a dramei satului de astăzi: distrugerea triunghiului tradițional țăran-învățător-preot, „factor principal de rezistență de-a lungul timpului (...), luminătorii spirituali” ai satului, cum spune Avram Fițiu, conf. dr. la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj-Napoca.

Înainte de plecare, mai privesc o dată menghina veche a lui nea Marin, și două picături de sare se rostogolesc de sub pleoape, aidoma clipelor scurse din fălcile fierului, țipând de neputință...


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!