Documentar
Transhumanţa în istoria neamului românesc

Transhumanţa în istoria neamului românesc

George Enache, 10 Iulie 2011

Pentru tinerii români de azi, legaţi la firele lumii moderne, universul lumii pastorale apare straniu şi la fel de real precum un basm. Pentru aceştia este greu de crezut că, nu foarte de mult, pe când bunicii lor erau tineri, încă mai avea loc la scară mare unul din cele mai tulburătoare fenomene care au definit istoria acestui neam: transhumanţa. După cum prea bine se ştie, cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei vorbea, referindu-se la evenimente din veacul al X-lea, de "Blachii, ac pastores romanorum". Românii au rămas de-a lungul secolelor, fie că era vorba de ramura nord- sau sud-dunăreană a romanităţii orientale, un neam în care păstoritul a jucat un rol esenţial.

Evident, subiectul este vast, fiind imposibil să-l discutăm aici în detaliu. De fapt, nu venim înaintea cititorului decât cu două fragmente de text, unul inedit, provenit din amintirile profesorului Constantin Tomescu, păstrat în arhivele naţionale, al doilea fiind un raport întocmit de Anton Raţiu, membru al echipei de sociologi ai Institutului Central de Statistică, condusă de Anton Golopenţia, care, în perioada 1941-1944, a efectuat o amplă investigaţie printre comunităţile de români întinse de la Bug până spre munţii Caucaz. Ultimul a fost publicat în volumul "Românii de la est de Bug", îngrijit de Sanda Golopenţia, el venind să lămurească, să certifice unele aspecte pomenite de profesorul Tomescu, care, la un moment dat, vorbeşte de o întâlnire cu o persoană din echipa lui Anton Golopenţia.

Păstori, neam, identitate, credinţă

Însă, pentru cine citeşte cu atenţie, aceste texte oferă informaţii numeroase şi importante. În primul rând, din amintirile profesorului Tomescu aflăm cum se desfăşura în mod concret transhumanţa. Aceasta era o uluitoare desfăşurare de forţe, minuţios organizată, însă nu era vorba de o migraţiune, cum spuneau unii istorici străini care susţineau teoria imigraţiei în ceea ce priveşte prezenţa românilor pe aceste meleaguri. Este mai mult o "pendulare", e adevărat la distanţe impresionante, însă într-un areal bine delimitat şi stabilit, cu rol strict funcţional în cadrul economiei pastorale, în care criteriul climei şi al locurilor de păşunat joacă un rol important. Turmele se duc şi se întorc periodic, pe un traseu cu locuri de popas bine stabilite, care în timp devin adevărate "emporii", spaţii în care familiile de ciobani cumpără locuri unde se construiesc case sau staule, devenind relee sigure pe un drum întins pe mii de kilometri. Mai mult, în aceste locuri se stabilesc în mod permanent membri ai familiilor de ciobani.

Această întreprindere a transhumanţei este una din explicaţiile pentru care există sate de români întinse până-n munţii Caucazului, alături de "moldoveni" fiind numeroşi urmaşi ai românilor transilvăneni, după cum demonstrează cele două texte. Obişnuiţi să gândim în limitele frontierelor moderne, pentru mulţi dintre noi este o mare surpriză să aflăm că, înainte vremi, grupuri de români s-au răspândit pe o arie aşa de întinsă. E adevărat, spaţiul carpato-danubiano-pontic este miezul locuirii noastre, însă în perioada modernă, în special în perioada comunistă, el a fost prezentat ca un "lighean" în care românii erau ţinuţi captivi, ignorându-se alte orizonturi. Comunismul avea obsesia sedentarismului. Ca să-i combată pe adepţii teoriei imigraţioniste, istoricii noştri trebuiau să exagereze la rândul lor, prezentându-i pe români exclusiv ca un popor de agricultori, deci strict sedentar. În plus, păstorul sugera libertatea, depăşirea frontierelor construite de om, iar lucrul acesta nu convenea câtuşi de puţin. Astfel, din cauze ce ţin de dezvoltarea statelor naţionale în estul Europei, a modernizării şi a instaurării, în ultimă instanţă, a regimului comunist, această activitate veche a fost limitată drastic.

Însă, până atunci, timp de mai bine de 1.000 de ani, păstorii "vlahi" au circulat, în "evul întunecat", din munţii Tatra până-n Pind, mai apoi în stepele cuprinse între Carpaţi şi Caucaz, asigurând astfel formidabila unitate de limbă, cuget şi simţire românească şi dovedind că niciodată munţii Carpaţi nu au fost o barieră între fraţi. Fragmentele prezentate ilustrează numai un ecou târziu al acestui "amestec" interior permanent al românilor.

În sfârşit, nu trebuie uitat că păstorii transilvani au fost cei mai aprigi apărători ai credinţei ortodoxe în faţa încercărilor de uniaţie din veacul al XVIII-lea. Numai invocarea numelui Sfântului Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului ar fi de ajuns pentru a ilustra acest lucru. Cu întinsele lor legături în întreg spaţiul românesc şi dincolo de el, cu spiritul lor învăţat liber şi cu forţa lor economică, aceşti păstori au înţeles să-şi păstreze credinţa străbună, preferând chiar să plece cu turmele lor spre alte ţinuturi unde-şi puteau exprima credinţa în mod liber. Datorită în mare parte luptei lor, Ortodoxia a renăscut în Ardeal, iar în traiste aceşti ciobani au dus până departe cărţi de grai românesc şi simţire creştinească, aşa cum se poate vedea în rândurile care urmează.

Transhumanţa în veacul al XIX-lea

"Mama se numea din botez Ştefania şi se născuse la 1867 în familia "Mocanu" din comuna Săliştea Sibiului, din Transilvania, provincie românească, dar stăpânită de maghiari pe atunci. Familia aceasta era din strămoşi de oieri, mocani care se ocupau cu creşterea oilor şi lucrarea brânzeturilor. Pe la 1880 murise tatăl ei, lăsând în urmă pe soţia Sofia cu două fete. Văduva a continuat ocupaţia oieritului, ajutată de fete. Creşteau oi; primăvara, vara şi toamna le păşteau pe munţii Săliştei, iar spre sfârşitul toamnei şi pe iarnă, coborau turma lor de oi, la care adăugau şi alte turme ale unor săteni, spre Dunăre, ca să ierneze ori în Dobrogea, pe atunci turcească, ori să treacă mult mai departe, în Crimeea, ba şi-n Caucaz, pe unde erau păşuni bogate şi cald, iar stăpânitorii acelor locuri, turci sau tătari, le îngăduiau, trăgând folos din păşunat. Mămica îşi amintea de asemenea călătorii cu oile, şi ea a fost odată chiar în Caucaz, unde era iarna o climă dulce şi destule păşuni verzi.

Această circulaţie a oilor, aşa-numita transhumanţă românească, e cunoscută de istoria noastră naţională şi reprezintă un interesant capitol, întrucât prin ea s-a întins aria românească încă din timpul când tătarii stăpâneau pe la Marea de Azov, în Crimeea, iar turcii stăpâneau Dobrogea, ce aparţinuse Munteniei în secolul al XIV-lea, sub Mircea cel Bătrân; pe atunci popoarele slave. Ruşii erau departe, în sus, spre Moscova. Prin transhumanţa aceasta, românii din principate sau din Transilvania s-au deplasat dincolo de hotare, mulţi au rămas pe-acolo cu turmele lor, sub stăpânire turco-tătară, şi-au alcătuit noi gospodării pe loc, au întemeiat sate româneşti cu preoţi şi primari români, cu limbă română vorbită şi scrisă oficial. După ce-şi înjghebau gospodăria, tinerii veneau în satele lor şi se căsătoreau cu fete românce. Condiţiile de viaţă acolo, a acestor familii de oieri, erau lesnicioase, întrucât paşii stăpânitori le dădeau deplină libertate şi le cereau, în schimb, o dare în natură. Paşii nu pretindeau de la mocani bani, nici româneşti, nici ungureşti, sau austrieci, căci ne-aveau ce face cu ei. Dintr-un catastif, scris ani la rândul de văduva Sofia şi de măicuţa mea, pe care l-am păstrat până-n 1943, printre alte însemnări, am citit cantităţile de mieluşei, ce se dădeau paşilor, pentru dreptul de a paşte acolo turmele de oi. Mămica mi-a lămurit că în primăvară, când fată oile, paşa respectiv îşi trimetea oamenii săi, care alegeau cam 10 la sută din mieluşeii cu blana mai frumoasă şi mai graşi. Uneori ei cerea şi oi sau brânză. Într-una din călătoriile mele la Constantinopol, m-am împrietenit cu un profesor universitar turc şi acesta, cunoscând problema transhumanţei, m-a încredinţat că vestitele lor oi "astrahan", "merinos", cu admirabila lor blană, frumoasă, creaţă şi lucioasă, au la origine şi mieii noştri româneşti din trecutele secole, selecţionate de paşii turceşti. În folclorul nostru naţional se aminteşte de transhumanţa românească, în proză şi în versuri: "Alde Jalbă şi Pănuş/ Pasc oile prin Hinducuş/ Alde Şendre, mai dihai/ A ajuns şi prin Altai".

Catastiful amintit al familiei mele arăta: numele ciobanilor, care însoţeau turmele de oi în călătoria lor, numărul oilor fiecărui proprietar săliştean, ca semn avea fiecare turmă pe blana oilor, câţi câini-dulăi le însoţeau şi numele lor, data plecării din Sălişte, pe unde au păşunat turmele pe cale, plata păşunatului, despre hrana ciobanilor, staţionarea la Brăila, unde se făcea pregătirea de a trece peste Dunăre şi altele. Acest catastif l-am dăruit în 1943, când mă aflam în Transnistria, unui căpitan din Marele Stat Major al Armatei, care avea ordin să studieze tocmai stări din transhumanţa românească, să stabilească precis, cât s-a întins aria românismului spre răsărit.

Din Ardeal, la Dunăre şi Caucaz

Dovada că în cursul trecutelor secole românii, plecaţi cu turmele de oi spre o climă mai caldă iarna şi cu păşune, au pătruns adânc dincolo de Nistru, care era hotarul Moldovei, sunt aşezările numeroase, ce au întâlnit armatele noastre, peste Nistru, peste Bug şi mai departe, cu prilejul crâncenei lupte din anii 1941-1944 pentru dezrobirea Basarabiei şi realipirea ei la patrie. Sate întregi, cu nume româneşti, locuite de fraţi ai noştri, care-şi menţin naţionalitatea şi, în mare măsură, şi limba strămoşească…

Un intelectual transnistrean, un frate al nostru, Nicolae Smochină, a studiat în anii 1941-1943 viaţa de pe întinsul Transnistriei şi a publicat în editura de stat o foarte preţioasă lucrare, cu date oficiale, stabilind nume de sate româneşti, viaţa tradiţională românească, la o populaţie care în 1942 număra 500.000 de fraţi români, conştienţi, în mare parte, de obârşia şi naţionalitatea lor.

Mai înainte am scris numele oraşului Brăila. Acest nume a fost foarte legat de familia bunicilor mei. Cum? Bunicii aveau nevoie să se pregătească înainte de a trece toamna cu turmele de oi peste Dunăre. Şi au cumpărat în Brăila un teren… Când ajungeau turmele pe la Lacu Sărat, la 3-4 km de oraş, acolo se opreau la păscut, pentru care se plătea o taxă la primărie. Iar bacii şi parte din ciobani îşi spălau în grabă albiturile, hainele lor în cazane, curăţau putinele pentru brânză, strecurătoarele, lingurile mari, cântăreau bulgării mari de sare pentru oi, pregăteau şubele, cuşmele pentru iarnă. Când toate acestea erau în rânduială, turmele se mânau pe malul Dunării; acolo erau bacuri angajate şi pe ele intrau toţi, oameni şi oi, câinii şi pojijia pregătită pentru iarnă, un remorcher trăgea bacurile până la malul dobrogean, din faţa Brăilei, un loc potrivit de debarcare, ce se numea turceşte până mai anii trecuţi, "Ghecet", ce se traduce în româneşte prin "trecere". Şi pe pământul Dobrogei turmele avansau spre satul turcesc "Beştepe" din judeţul Tulcea, ori şi mai jos, până pe la Hârşova, Topalu. Contractau cu paşa respectiv păşunatul turmelor în timpul iernii şi rămâneau toţi pe-acolo până se desprimăvăra; se plătea darea cuvenită în miei, turmele se ridicau spre Dunăre, o treceau şi staţionau tot pe la Lacu Sărat. Şi în acest chip se urma transhumanţa an de an…

Îmi mai vine în minte şi aceasta: la Brăila, bunica mă aşeza în genunchi sub icoanele de pe perete şi rostea lângă mine anumite rugăciuni, sau le citea dintr-o carte, ce ne-a rămas nouă; era un ceaslov, tipărit în româneşte la Sibiul Transilvaniei. Uneori, seara mă punea să zic şi eu "Tatăl nostru", "Doamne miluieşte pe noi". Lângă icoane ardeau candele. La fel erau icoane şi candele aprinse în camerele bacilor şi ale ciobanilor." (Din amintirile profesorului Constantin Tomescu)

Cum au ajuns românii în stepele din nordul Mării Negre

"În general, cercetările noastre nu au avut ca obiect studierea când şi în ce împrejurări anume au ajuns aceşti neaoşi români atât în Transnistria din spaţiul dintre Nistru şi Bug, cât mai cu seamă în spaţiul ucrainean de dincolo de Bug. Se păstrează unele date legate de colonizările efectuate pe vremea şi din ordinul Ecaterinei a II-a a Rusiei ţariste. Dar, în afară de aceşti colonişti, ştim că multe aşezări sunt locuite de ciobani veniţi cu turmele de oi nu numai de pe teritoriul Basarabiei şi al Moldovei, ci şi din Ardeal: din Ţara Bârsei, din Ţara Făgăraşului sau a Sibiului.

Gh. Pavelescu, în articolul "Aspecte din spiritualitatea românilor transnistreni - credinţe şi obiceiuri", subliniază: "Când şi cum au ajuns românii în Transnistria e o problemă de istorie şi de etnografie. Se pare că este totuşi vorba de străvechi expansiuni păstoreşti a-istorice, de mocani ardeleni şi moldoveni. Este important că aceştia au venit aici cu avutul lor material şi spiritual"…

Dacă mulţi români din Basarabia au fost dislocaţi de pe pământurile natale şi colonizaţi în Ucraina, dincolo de Bug, din ordinul ţarinei Ecaterina a II-a, cam acelaşi lucru s-a petrecut şi cu o parte din românii din Ardeal. În cursul veacului al XIX-lea şi mai cu deosebire după războiul vamal din 1885, s-au strecurat în Ucraina o mulţime de oieri din jurul Sibiului: Cacova, Sibiel, Vale, Sălişte, Cheluş, Rod, Poiana şi Răşinari, dar şi din alte localităţi. Locurile pe unde au băcit aceşti oieri cu turmele lor au fost Crimeea, Eupatoria, Karasubasar, Simferopol, Livada, Ialta, Sevastopol pe malul Mării Negre, Molojina, Ekaterinondar, Melitopol, Mariupol, pe malul Mării Azov, în Caucaz, la Krasnodar în Cuban, pe valea râului Terek, cu oraşele Vladikavkaz şi Minsk, pe valea râurilor Kuma şi Manici, care duc la Marea Caspică, şi în numeroase alte ţinuturi până la Baku, Batumi, Tbilisi. Îi regăsim la Cerkask, Taganrog, la Rostov, pe Don şi Volga şi Ţariţîn (azi Volgograd), Astrahan, Zimonovnik (oraş în care oierul Oprea Lupaşcu din Cacova Sibiului era proprietarul a două rânduri de case). Prizonierii din Primul Război Mondial au descoperit pe cursul de jos al fluviului Volga mulţi oieri şi proprietari români din Transilvania. Aşa, în gubernia Samar trăia un mare proprietar, care fusese oier; în oraşul Bugurusan, Petre Samoilă, din Săliştea Sibiului. În Dubăsari s-au aşezat numeroşi oieri mărgineni bogaţi, ajunşi conducători în acest târg din stânga Nistrului. În Siberia, la Omsk, au avut moşie oierii Oancea, din Sălişte, şi Râbu, din Rod. Aici au fost îngropaţi alţi doi mărgineni: Dumitru Miclăuş, din Tilişca, şi Gh.D. Teban, din Cacova." (Din raportul întocmit de Anton Raţiu)


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!