Ultimii urmaşi ai dacilor liberi

Raluca Brodner, 22 Iulie 2008

„Misterioşi şi discreţi, asemenea locurilor în care şi-au înfipt rădăcinile, huţulii rămân o enigmă pentru călătorul însetat de cunoaştere…, o etnie neelucidată. Oameni imprevizibili şi adânci ca pădurile, în preajma cărora şi-au aşezat casele, suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile codrilor, susţin că sunt de un alt neam, deşi nu-şi cunosc istoria. Poate şi din cauză că nu obişnuiesc să şi-o scrie, cum nici dacii nu şi-au scris istoria lor. Iubitori de natură, şi-au însuşit libertatea şi liniştea ei, adăpostindu-şi casele în inima pădurii, feriţi de legile oamenilor. Singura lege le-a fost Dumnezeu, aşa cum L-au putut înţelege în sufletele lor răzvrătite şi neînduplecate…“, este de părere scriitorul Casian Balabasciuc, urmaş de seamă al huţulilor de pe meleagurile Bucovinei, în prefaţa cărţii sale „Stranii povestiri huţule“.

Nu e uşor să porneşti pe urmele unui neam uitat de secole prin munţii Bucovinei de Nord. Îţi trebuie răbdare şi picioare bune, care să te poarte neostenite, curiozitate şi o dorinţă mare de cunoaştere.

E o zi fierbinte de iulie, neobişnuit de călduroasă pentru clima muntoasă a locurilor. Nici ţipenie de om matur. Doar câteva păsări cântătoare şi vreo trei ţânci neastâmpăraţi care mănâncă toţi dintr-o îngheţată amestecată cu praful uliţei. E timpul treburilor agricole. Oamenii sunt plecaţi în poieni, sus, în munţi, să adune fâneţele pentru hrana animalelor pe iarnă. Casele au rămas pustii, ca după război. Totul se întâmplă în inima Obcinelor Feredeu şi Obcina Mare, la 40 de km de oraşul Câmpulung Moldovenesc, departe de lumea cea mare. Locul ales, comuna Moldoviţa, o adevărată oază de linişte şi relaxare, unde am ajuns pe la amiază, pe un soare fierbinte ca în cuptor. Am auzit că aici trăiesc, momentan, cei mai mulţi huţuli, care au populat aşezarea încă din secolul al XVI-lea, răspândiţi din vetrele lor, Munţii Cernohora şi ţinutul Pocuţiei. Mai aveam să aflu că huţulii au devenit populaţia majoritară, începând cu anii 1700, iar cultura şi civilizaţia lor originală domină şi astăzi comuna. În plus, mi s-a mai spus că această populaţie are ca strămoşi dacii liberi şi păstorii valahi.

Cine sunt huţulii

Huţulii, asemenea celorlalţi munteni din Carpaţii Nordici (boiki, lemki, goralii, valahii din Moravia), sunt urmaşii dacilor liberi (carpii, costobocii). Popoarele migratoare slave, în expansiunea lor spre vest, au ajuns în Munţii Carpaţi şi au dat de populaţia munteană, care, în ciuda greutăţilor întâmpinate în cursul anilor, şi-a păstrat identitatea până astăzi.

Potrivit unor cercetători, această populaţie formează o etnie de sine stătătoare în Carpaţii Orientali şi Nordici, un soi de oameni ai nimănui, fără o ţară a lor. Nomazi stabiliţi într-un loc sau altul, în funcţie de condiţiile de viaţă care le putea permite un trai decent, lor şi animalelor pe care le aveau ca avere.

Alte studii şi cercetări confirmă originea huţulilor: „Istoricii au observat şi concluzionat că huţulii se aseamănă cu rutenii la vorbă, limbă şi unele obiceiuri, dar se deosebesc neîndoielnic de aceştia prin fizionomie, religie (sunt în exclusivitate ortodocşi), au în limba lor o anumită bogăţie de elemente romanice.“ (Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei)

Într-una din numeroasele lui călătorii prin Bucovina, Mihai Eminescu scrie despre huţuli: „Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt“.

„Cât despre istoricii români şi ucraineni din Bucovina ultimului secol - spune Ion Drăguşanul, în Huţanii de pe valea Moldovei, Lumea Carpatică, vol. I - aceştia şi-i dispută cu atâta încrâncenare încât i-ai putea suspecta că sunt pur şi simplu fascinaţi de acest neam de munteni vrednici şi de o frumuseţe care aminteşte de cea a munţilor. Interesul acesta exagerat al istorico-politicienilor nu contează nici cât praful de pe tobă în ochii huţanilor, care au convingerea că neamul lor s-a născut odată cu munţii şi că numai munţii, nu şi neamurile lumii, au dreptul să-i revendice…“.

În prezent, huţulii pot fi găsiţi în Ucraina, pe cursul Tisei Albe şi celei Negre (Zacarpatia), valea Prutului şi a Ceremuşului Negru (Ivano-Francovsk) şi Cernăuţi, de-a lungul cursului Ceremuşului Alb. De asemenea, în nord-vestul jumătăţii sudice a Bucovinei istorice, ceea ce, în mare, corespunde cu judeţul Suceava de astăzi. Aşadar, huţulii se pot departaja, după locul unde s-au stabilit în perioada lor nomadă, în transcarpatici, galiţieni şi bucovineni.

La origini - tâlhari, hoţi de vite, prădători

Pentru că mi-am anunţat dinainte venirea, pe Casian Balabasciuc îl găsesc acasă. Îşi caută de treabă pe lângă câţiva stupi de albine, pe sub nişte copaci cu frunze colorate într-un verde crud, de poveste. Îmi spune că s-a trezit la ora patru de dimineaţă să cosească o bucată de pământ ierbos, de sub poalele brazilor care îi înconjoara casa. Scriitorul, inginer silvic de formaţie, este pe cât de masiv, pe atât de blând şi primitor. E fiu al munţilor, huţul din tată în fiu, însă are şi gene galiţiene, după cum singur spune, ceea ce îl face să se simtă din toate câte puţin: „mă simt cetăţean al lumii, nu cetăţeanul unei zone“. Bărbat puternic, inteligent, cu voce ca de tunet, priveşte atent interlocutorul cu doi ochi albaştri, pe care şi-i înfige în privirea acestuia de câte ori i se adresează, parcă să-l convingă de cele spuse.

„Toată Bucovina este un amestec: români, nemţi, ucraineni, polonezi, huţuli. Cu timpul, istoria a plămădit neamul bucovinean, care este unul mai aparte, cu sensibilităţi deosebite. Huţulii sunt pe cale de dispariţie. Toată istoria a dat de înţeles că cei slabi se supun celor puternici. Şi nu slabi ca putere economică, ci în sens cultural, spiritual. Omul reacţionează întotdeauna în direcţia confortului, în direcţia binelui material“, spune scriitorul, în timp ce toarnă miere proaspătă într-o ulcică de lut şi apă rece de izvor în pahar curat.

„Huţulii au fost tâlhari, hoţi de vite, prădători şi probabil că istoria i-a dirijat în sensul acesta. Iniţial, ei au fost seminomazi, veneau cu turmele, epuizau o poiană, mergeau mai departe şi tot aşa. Singura lor şcoala era şcoala vieţii, care i-a făcut să înţeleagă că dacă dai tare cu baltagul şi tragi bine cu puşca, ai de toate, dacă nu, stai undeva mai deoparte şi te mulţumeşti cu ceea ce pică de la alţii“, povesteşte Casian Balabasciuc, cu mâinile dirijate ba la stânga, ba la dreapta. Nu omite să amintească: „Pentru că ţinutul nostru era exclusiv păduros, tâlharii, haiducii găseau loc de ascunzătoare aici. Demult, prin 1800, pădurarii, huţuli de aici, spuneau că «Cine fuge la Argel, scapă de orice urmărire». Ei s-au civilizat, constrânşi de condiţiile materiale. Au văzut că, rămânând într-un loc, pot aduna, se pot îmbogăţi. În timp, aici în zona Moldoviţei s-a înfiinţat întreprinderea de exploatare a lemnului şi au hotărât să rămână.“

Urmaşii dacilor, copiii orfani ai istoriei

Huţulii sunt un trib vechi de munte, risipiţi de-a lungul Carpaţilor, începând din Polonia şi până în Maramureş şi Bucovina. În ţară, ei pot fi găsiţi la Moldoviţa, Argel, Breaza, Moldova Suliţa, valea Suhei (zona Ostrei), Cârlibaba, şi în zona Maramureşului, unde sunt din ce în ce mai puţini, fiind asimilaţi de ucraineni.

Huţulul Balabasciuc vorbeşte cu patos referitor la originile înaintaşilor şi la diferenţa dintre ei şi ruteni: „Unii susţin că huţulii ar fi neam slav, alţii, printre care şi Mihai Eminescu, considerau că huţulii sunt daci liberi, slavizaţi în decursul istoriei, varianta pe care şi eu o îmbrăţişez, pentru că huţulii s-au considerat întotdeauna un popor liber, n-au avut un conducător. Însă ei sunt cunoscuţi ca etnie, deşi, oficial, nu sunt recunoscuţi. Austriecii, când au venit 1776, în Bucovina, au făcut distincţie între huţuli şi ruteni. Rutenii erau ucraineni, huţulii erau nişte oameni de la munte, oameni liberi“.

Deşi se aseamănă cu rutenii la vorbă, huţulii se deosebesc de aceştia prin fizionomie şi religie. Ei vorbesc un dialect, format din cuvinte româneşti, cuvinte ucrainene şi cuvinte nemţeşti. Prin port, tradiţii şi obiceiuri, se aseamănă mult cu românii.

„Huţulii sunt copiii orfani ai istoriei. Orfani, pentru că nu îşi ştiu originile. O altă similitudine între daci şi huţuli este aceea că nu şi-au scris istoria. Nu au avut dorinţa de a-şi păstra istoria, identitatea, memoria strămoşilor, şi de a-şi cultiva originile“, este de părere scriitorul Balabasciuc.

Şi continuă: „Huţulul, prin felul lui de-a fi, este omul momentului. El trăieşte clipa. Nu se gândeşte ce a fost ieri sau ce va fi mâine. Dacă astăzi i-a fost bine şi e mulţumit, totul este bine. El nu primeşte lumea în ansamblul ei, el o priveşte punctual. Am ce mânca? Am ce bea? Atunci este foarte bine. Şi îi numesc copii, pentru că sunt nişte oameni de o candoare deosebită, în ciuda aspectului mătăhălos, semn al sănătăţii de fier“.

În permanent contact cu pădurea

Ceea ce l-a determinat pe Casian Balabasciuc să răscolească trecutul neamului din care se trage, nu a fost atât glasul sângelui, cât mai ales pasiunea lui pentru pădure: „Primul şi ultimul meu crez a fost şi rămâne pădurea. Am lucrat în silvicultură peste 20 de ani. Am o afinitate deosebită faţă de pădure şi faţă de ceea ce înseamnă ea pentru umanitate. Trebuie găsit loc în suflet pentru ea, e nevoie de sensibilitate şi înţelegere. Huţulii sunt reprezentaţii omenirii în ceea ce priveşte pădurea. Trăind în locuri izolate, efectiv în mijlocul naturii, au reuşit să stabilească nişte conexiuni cu mediul în stare primordială. De aceea m-am gândit pentru prima dată la ei şi din această perspectivă am analizat relaţia om-natură“.

Prin modul lor de viaţă, prin ceea ce fac zi de zi, vin în permanenţă în contact cu pădurea. Încă mai sunt vânători foarte buni, meşteşugari pricepuţi în lemn, din mâinile lor ies adevărate bijuterii brodate în trupurile paltinilor, teilor sau arinilor: bărbâncioare, cofiţe, roţi de căruţă, buciume, lăzi de zestre, instrumente muzicale sau agricole.

Încondeierea ouălor este o preocupare de căpetenie a femeilor. Majoritatea huţulilor ştiu să construiască o casă, să facă un grajd, sunt foarte buni crescători de animale şi iubesc caii nespus. Calul a fost dintotdeauna, la fel ca baltagul, prietenul de încredere al munteanului. Animalul şi-a câştigat recunoştinţa omului, pentru că nu l-a trădat niciodată. Huţulii foloseau caii ca mijloc de locomoţie, la tracţiune, cât şi la purtatul poverilor în spinare.

Numele lor, multă vreme explicat în mod diferit, ar veni de la termenul de huţan, „hutkatese“, săltăreţ, legănat, nume iniţial dat cailor, extins apoi şi utilizat peiorativ şi pentru populaţie, este de părere istoricul Mihai Iacobescu. Astăzi, la fel ca şi oamenii, caii, atât de apreciaţi, sunt pe cale de dispariţie şi ameninţă, cu stingerea lor, sfârşitul unor tradiţii şi obiceiuri, străine generaţiilor ce vor urma.

Cu cât mai izolat, cu atât mai bine

Huţulului adevărat îi place să fie liber. Pe timpuri, casele lor erau izolate, construite departe de ochii lumii, ca să nu ştie ceilalţi ce ţinea omul în bătătura lui. Îi plăcea să coboare în lume, la crâşma din sat, să meargă la o nuntă sau la o cumetrie. Viaţa lui trebuia să se desfăşoare la depărtare de ochii celorlalţi. Cu cât mai izolat, cu atât mai bine.

„Astăzi, cei mai mulţi au coborât din creierii munţilor, încep să se integreze, vin către confort, către modernitate. De aceea spuneam că sunt pe cale de dispariţie. Îşi pierd obiceiurile, îşi pierd tradiţiile, îşi pierd meşteşugurile“ spune scriitorul-huţul.

În altă ordine de idei, inginerul specifică faptul că oamenilor din neamul lui le place păhărelul. Din cauza aceasta, mulţi şi-au pierdut averi nenumărate. Proprietăţile şi le-au pierdut repede, ademeniţi fiind cu o sticlă, două.

Chiar şi în zilele noastre, huţulii au rămas oameni liberi, îndrăgostiţi de spaţiul liber, de natură şi refractari în ceea ce priveşte ştiinţa de carte. Cea mai bună dovadă în acest sens sunt spusele lui Casian Balabasciuc: „Copiii lor fac opt, zece clase şi apoi rămân acasă, la muncă, lângă părinţi. Mai nou, pleacă în străinătate, pentru că sunt mai bine plătiţi. Vin de acolo cu o altă imagine despre lume şi îşi dau seama că se poate trăi şi altfel“.

Pe de altă parte, huţulii ţin la familiile lor, au cultul familiei, le place să aibă mulţi copii, pentru că astfel devin o forţă în societate şi au sprijin la bătrâneţe. „Copiii cresc şi dacă ai şapte flăcăi în curte, ai deja o bandă, eşti deja o putere şi ai un sprijin, poţi ara, să faci fân, să mergi în pădure după lemne. În societate ai locul tău, pe care nu ţi-l poate lua nimeni.

Huţulii îşi iubesc nespus copiii, chiar sunt oameni sentimentali, în ciuda aspectului lor dur şi hotărât. Au în străfundul inimii, acolo, şi un pic de dulceaţă. Sunt foarte uniţi. Se ajută între ei“, mai spune inginerul.

Credinţa supremă a huţulului este aceea că este stăpânul universului său. Scriitorul îşi continuă firul povestirii: „Fiecare huţul este un mic cosmos. Mai presus decât el este Dumnezeul universului mare. În microcosmosul lor se credeau cei mai tari. Nu exista nuntă sau sărbătoare la care huţulul străvechi să nu iasă cu pistolul, să arate că are pistol şi cât e el de iscusit în mânuirea lui. Erau trăgători foarte buni. Erau recunoscuţi în oastea imperială austriacă. Orice om care are o plăcere, devine expert în acel domeniu. Aşa şi huţulul, având arma, şi asta dându-i sentimentul de putere, el fiind setos de putere, iar pentru el arma era sfântă“.

Mărturii despre huţuli

„Huţulii duc o viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă. Românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină, cum ascultă cu atenţie la ceea ce spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă, s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt dacii slavizaţi, pe când românii care-i pricep fără să le vorbească limba sunt dacii romanizaţi. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi.“ (Mihai Eminescu, 1876)

„Huţulii sau guţulii, un popor cu fruntea foarte lată din Bucovina, vorbind un dialect rusin, au implantat în mod evident un element mongol peste moştenirea lor rutenă. Acest element ar putea proveni de la uzii sau cumanii (tătarii) deja dispăruţi, care au penetrat această regiune în timpuri străvechi, sau ar putea fi de origine daco-română. Huţulii nu sunt prietenoşi cu boicii, vecinii lor.“ (Elnora Cuddeback Folkmar, Daniel Folkmar - Dicţionar de rase sau popoare, 1911, pag. 117, paragraf tradus din limba engleză de Marian C. Ghilea)

„Noi, huţanii, am fost aşezaţi în munţii aceştia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Şi tot ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine, iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice şi slobode. Aşa eu, văzând că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. Iar după ce-oi muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele.“ (Mihail Sadoveanu - Ţara de dincolo de negură, 1926)

„Deprinşi cu sihăstriile, înfrăţiţi cu ţinuturile fără poteci, din zonele înalte ale munţilor, au supravieţuit ageri şi vicleni într-o lume în care doar cei mai puternici au şanse. De când se ştiu, huţulii trăiesc într-o încrengătură de neam care îşi lasă moştenirea de spiritualitate şi tradiţie de la bunici la nepoţi. Poveşti stranii încrustate cu întâmplări trăite aievea, frumoase ca un toiag împodobit cu spire de alamă, cu tâlcuri ascuţite ca o gură de baltag, întâmpină nopţile lungi de iarnă şi nopţile scurte de vară, deopotrivă. Firescul si naturalul se împletesc, dând naştere unei armonii desăvârşite.“ (Casian Balabasciuc, Stranii povestiri huţule)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!