„Una dintre problemele grave ale României este mediocritatea elitei intelectuale“

Constantin Iftime, 21 Iulie 2008

▲ „În clipa de faţă, una dintre problemele grave ale României este mediocritatea elitei intelectuale. Până la urmă, o elită are sens atâta vreme cât răspunde problemelor reale, organice ale unei societăţi. Altminteri, elita respectivă este o simplă închipuire... Sunt oameni închipuiţi, cu pretenţii foarte înalte, dar care nu ştiu să răspundă somaţiilor societăţii reale şi nici nu sunt legaţi de acestea“ ▲ „La noi este un reviriment al vieţii spirituale religioase, şi aici văd eu una dintre cele mai mari şanse ale Răsăritului şi ale societăţii româneşti în perspectivă. Căci eu, dacă mă uit după un răspuns sau după şanse în economie şi nu le văd, în organizarea societăţii nu le văd, dacă le caut, chiar în familie, nu le văd... Le văd, însă, în Biserică. Aici le văd“ ▲ Un interviu cu profesorul sociolog Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române ▲

Domnule profesor, care ar fi problemele sociale ale României, care-şi găsesc greu răspuns în momentul de faţă?

Sigur, am putea spune că există multe probleme sociale, aşa cum sunt ele numite astăzi de către oameni... Se fac, de fapt, sondaje pe urgenţele şi gravitatea problemelor sociale. Oamenii arată care sunt aceste probleme. Pe anumite zone, una din frământările şi angoasele oamenilor este legată de boli. Cu alte cuvinte, starea de sănătate a populaţiei din România se pare că s-a înrăutăţit... Oamenii sunt frământaţi, printre altele, şi pentru că răspunsul instituţiilor medicale la această trebuinţă majoră a populaţiei este mediocră, sub aşteptarea minimală a populaţiei. În aceste condiţii, ceea ce este firescul lucrurilor în ceea ce priveşte nevoia de sănătate într-o societate capătă caracter grav. Aceasta îmbracă forma unei probleme sociale foarte grave.

La ce vă referiţi când spuneţi că este o problemă gravă? La istoria noastră sau la Occidentul de astăzi?

Mă refer şi la comparaţia cu situaţiile anterioare. Mă refer şi la perioada comunistă, pentru că în perioada comunistă exista o politică de asistenţă cu privire la sănătatea populaţiei. După cum se ştie, serviciile medicale erau gratuite etc., etc. Politicile sociale ale regimului anterior erau destul de bine cuantificate. Lumea ştia la ce să se aştepte şi îşi definea pretenţia în raport cu aşteptările... Acum, după 1990, s-a experimentat mult. Părerea mea este că perioada în ansamblu este una de criză prelungită, inclusiv în sistemul de asistenţă a populaţiei, în raport cu sistemul de sănătate. Şi, din punctul acesta de vedere, sistemul nu şi-a găsit o formă aşezată, structurată, în aşa fel încât să putem vorbi despre o stare de normalitate.

„Ţăranul s-a trezit cu un lot de pământ, dar fără echipamentul necesar pentru lucrarea lui“

Ce alte probleme din alte domenii - altele decât sănătatea - vă fac să spuneţi că ne aflăm într-o criză prelungită?

Una dintre problemele pe care o putem invoca, atunci când vorbim de o criză prelungită, este absenţa soluţiilor la câteva dintre provocările majore ale societăţii româneşti în clipa de faţă. Una dintre provocările acestea, de exemplu, este cea legată de chestiunea rurală. Aş putea spune că programele politice nu au un răspuns adecvat la chestiunea rurală. În general, problema rurală a avut un deznodământ negativ, prin Legea 18 a fondului funciar, care, sub pretextul împroprietăririi ţăranului cu pământ, a desproprietărit ţăranul de uneltele lui. Legea n-a prevăzut nimic în legătură cu uneltele pentru exploataţia rurală a pământului. În felul acesta, agricultura a fost aproape pauperizată, africanizată. Peste noapte, ţăranul s-a trezit cu un lot de pământ, şi acela în dispută permanentă cu instituţiile locale, dar fără echipamentul necesar pentru lucrarea lui. Practic, a apărut o problemă rurală, care are mai multe aspecte: fărâmiţarea proprietăţii, lipsa echipamentului - pentru că legea nu prevedea nimic în legătură cu restituirea echipamentului agricol. Echipamentul acesta făcea parte, în genere, de ceea ce putea fi considerat proprietatea muncii ţărăneşti. CAP-urile, şi tot ceea ce exista la nivelul CAP-urilor, erau de fapt, cum spuneau ţărăniştii, proprietatea muncii ţărăneşti. Acestea trebuiau restituite ţăranilor într-o formă sau alta, o dată cu pământul. Apoi, după părerea mea, nu trebuiau desfiinţate formele asociative. Ţăranul nu are, în clipa de faţă, acces pe piaţă, nu-şi poate duce produsele pe piaţă şi nici nu poate achiziţiona echipamente pe piaţă...

Comunismul a încercat să împingă în faţă modernizarea României, în care există o mare diferenţă între zona agriculturii şi cea a industriei, între satul adaptat agriculturii din preistorie (neolitic) şi oraşele occidentalizate, puţine câte erau. Dar a creat un conflict, nu l-a rezolvat şi, acum, noi revenim, de fapt, la rezolvarea acelui conflict între modernitate şi tradiţie, între oraş şi sat. Suntem, într-un fel, la nivelul Franţei, dacă vorbim de această evoluţie, care are loc la bază în profunzime...

Nu cred că sunt utile aceste comparaţii... Sigur că, în clipa de faţă, de pildă, ruralul în România reprezintă 47%. Aceasta este ponderea ruralului în populaţia României... Dar problema gravă este că se petrece, pe de o parte, nu numai o simplă îmbătrânire demografică, ci şi o îmbătrânire a formelor sociale. Există o îmbătrânire a formelor sociale corelativ cu îmbătrânirea demografică propriu-zisă. În al doilea rând, sunt probleme legate de bruscul, brutalul deficit de populaţie care apare în rural. Sunt sate care, acum doi ani, aveau, la înscrierea în învăţământul general, 60 de copii, iar acum sunt 3 copii. Deficitul acesta este o urmare a migraţiei masive. Cei care migrează pentru muncă sunt tinerii, mai ales cei din mediul rural şi, în felul acesta, în spaţiul rural apare şi o criză şcolară, şi o criză de populaţie ocupată, şi o criză a exploataţiei agricole, şi o criză a familiei. Rămân copiii şi bătrânii, maturii pleacă adesea fără copii. Sau familia pleacă în formă descompletată... Pleacă soţul sau pleacă soţia... Apar foarte multe probleme ca urmare a acestor dezechilibre teribile, provocate de reforme. Reformele reprezintă problema-cheie a României, din 1990 şi până astăzi. Totul ţine de modul în care a fost concepută reforma... Şi reforma a fost concepută de sus în jos, dinspre „ţara legală“, spre „ţara reală“, adică dinspre cei care au creat legile, spre societatea asupra cărora se aplică legile, fără nici un fel de cunoaştere prealabilă, o cercetare a problemelor reale. Dar mai ales reformele s-au făcut fără de ceea ce este atât de important pentru o reformă - organizarea competenţelor în stat. În perioada interbelică, Dimitrie Gusti spunea că reforma ar trebui precedată de un proces de cunoaştere sistematică a trebuinţelor, a nevoilor poporului şi, deopotrivă, de organizarea competenţilor în stat. Şi atunci se poate trece la o reformă de jos în sus, de la ţara reală, spre ţara legală.

„Documente ca «Raportul Tismăneanu» sunt mistificări de la un capăt la altul“

Trăim o perioadă a informatizării şi a globalizării... Oare acest sistem legislativ nu cumva nu face decât să „armonizeze“ lucrurile de la noi cu acest sistem mondial? Legislatorul se uită doar la ceea ce ar trebui să fim în raport cu lumea dezvoltată din punct de vedere economic. În perioada interbelică, nu circula informaţia, nu funcţiona globalizarea, nu funcţiona transnaţionalismul... Reformele puteau fi armonizate cu particularităţile noastre. Şi mi se pare că avem destul, unele ţin de un fond adânc. Acum, această legislaţie nu face decât să ne împingă pe noi toţi, forţat, şocant, într-un sistem, pe care noi, vrând-nevrând, ne adaptăm, sistem despre care aflăm zilnic ceva din mass-media... România, cu aceste crize, este un caz particular, dintre ţările fost-comuniste?

Fiecare ţară, este, într-un fel, un caz particular, ceea ce nu exclude asemănări regionale... Situaţia României este comparabilă cu situaţia generală - cu variaţiuni nesemnificative - din tot sistemul răsăritean. Ea este mai degrabă comprehensibilă în lumina raportului dintre Răsărit şi Occident... Ţine, dacă vreţi, de concepţia care a fost aplicată Răsăritului, în doctrina integrării în Uniunea Europeană, şi care are foarte multe elemente de accelerare, de precipitare, de forţare a fazelor, în contextul proceselor de integrare, cu generarea unor dezechilibre fantastice, pe care societatea, ca atare, nu este capabilă să le rezolve în clipa de faţă. Aş spune, folosind o paradigmă clasică în analiza sistemului lumii moderne, că problema Răsăritului este o problemă generală a periferiilor sistemului mondial modern. Noi am ieşit din periferia sistemului comunist, căci atunci poporul român s-a confruntat cu imperiul comunist, un imperiu care a încercat să deposedeze poporul român şi de cele pământeşti şi de cele cereşti, impunându-i o formă străină de fiinţa lui. Acest imperiu a lucrat antihristic, năzuind o deposedare colectivă de religiozitate, de contactul firesc cu Dumnezeu, a scos religia din şcoli, a marginalizat Biserica, a întemniţat preoţii, a alungat călugării din mănăstiri, a pus la index, sub drastică interdicţie, filosofia, sociologia şi antropologia creştină, a distrus biserici etc. A voit cu tot dinadinsul să rupă omul de legătura cu Dumnezeu, a forţat acest proces... Însă, în acelaşi timp, s-au produs transformări artificiale în raportul omului cu pământul, cu cele pământeşti: sistemul de proprietate, colectivizări forţate etc., etc. Cultura a fost supusă unui regim de opresiune... Documentele care se scriu acum, numite „rapoarte“, ca „Raportul Tismăneanu“, sunt mistificări de la un capăt la altul. În momentul în care cea mai importantă instituţie, care a rezistat comunismului profund, - Biserica -, a fost prezentată acolo ca fiind o instituţie colaboratoare cu sistemul, cu regimul comunist, a instaurat în discursul public minciuna acuzatoare şi agresoare de tip cominternist. Raportul acesta este unul de tip neocominternist, ascunde cu totul responsabilităţile reale pentru instaurarea comunismului, care a fost un regim de ocupaţie, nu unul de extracţie socială şi cu atât mai puţin naţională. A fost un sistem supranaţional, antinaţional, anticreştin. Vă daţi seama ce mistificări implică asemenea rapoarte, subtilizând exact aceste laturi ale sistemului şi deci adevărata răspundere pentru instaurarea regimurilor comuniste care nu este nicidecum în sarcina poporului român, încât nimeni n-ar trebui să ceară scuze în numele poporului român pentru instaurarea comunismului. Alţii au această răspundere şi istoria o va arăta mai devreme ori mai târziu. Esenţa supranaţională şi internaţionalistă a unui atare sistem interzice oricui să lege sistemul de răspunderea vreunui popor, ci de răspunderea unor elite internaţionalist-antinaţionale, anticreştine, supranaţionale.

„O adaptarea prea rapidă la formele occidentale este o adaptare mediocră“

Care credeţi că vor fi problemele economice, sociale chiar, la un ritm de dezvoltare accentuată şi forţată? Vă propun să faceţi referire şi la istorie... Am constatat că elita societăţii, nu numai politică, cei care ne conduc, se adaptează foarte uşor la formele occidentale. În schimb, în zona profundă a ansamblului, alcătuit nu neapărat din mase, ci din individualităţi accentuate, cum sunt românii, lucrurile merg mai lent. Istoria şi civilizaţia ne arată că suntem prevăzători, conservatori, atunci când trebuie să schimbăm, să acţionăm.

O adaptarea prea rapidă la formele occidentale, ca a acelora la care vă referiţi, este o adaptare mediocră. În clipa de faţă, una dintre problemele grave ale României este mediocritatea elitei intelectuale. Până la urmă, o elită are sens atâta vreme cât răspunde problemelor reale, organice ale unei societăţi. Altminteri, elita respectivă este o simplă închipuire... Sunt oameni închipuiţi, cu pretenţii foarte înalte, dar care nu ştiu să răspundă somaţiilor societăţii reale şi nici nu sunt legaţi de acestea. Un exemplu, una dintre chestiunile-cheie, care este o variabilă strategică a dezvoltării în orice stat, este problema manualelor din învăţământ. După ce s-a trecut la faza a doua a reformelor şcolare, una dintre problemele cele mai grave din învăţământul românesc se referă tocmai la falsificarea, prin manual, a adevărurilor istorice şi spirituale ale poporului român. Sunt prezentate manuale alternative în care figurile majore ale istoriei poporului român sunt fie minimalizate, fie, chipurile, demitizate, de fapt, falsificate. Istoria românilor este ruptă de orice dimensiune eroică. Istoria este zugrăvită în culorile unui minorat neadevărat... Nu facem discuţii acum pe conţinutul problemelor. Dau un exemplu: în momentul în care Franţa a ieşit din războiul franco-prusac învinsă, înfrântă, cu o demoralizare fantastică a poporului francez, de unde credeţi că au început elitele ei refacerea societăţii franceze? De la manualul de istorie. Manulalele Lavis ale Franţei au readus în discuţie epocile eroice şi au relansat gloria Franţei. Manualele de istorie şi de literatură constituie o variabilă strategică a unui stat... Nu poţi să faci cetăţeni, care să-şi asume statul, să aibă putere şi tărie în acest angajament faţă de stat cu un manual de istorie care le cere să se dezangajeze faţă de figurile istorice şi eroice ale poporului român, ori cu un manual de literatură care invită elevii să se dezangajeze faţă de marile figuri ale literaturii române... Când un intelectual spune că Eminescu este un poet de pus în debara, în momentul acela totul pare pierdut.

Noi nu cumva am absolutizat istoria? Nu a fost istoria o Cenuşăreasă, care s-a plimbat în urma politicului? Noi, în comunism, credeam că istoria se scrie numai cu litere de aur şi aşa va rămâne... Ei bine, toate aceste exagerate demitizări vin firesc, ca un recul acelor exagerări spre solemnitate, spre eroic...

Nu putem scoate noţiunea de adevăr din istorie, oricât de dependentă ar fi istoria de formulele vremii. Există un adevăr care traversează istoria şi există un angajament în istorie şi faţă de istorie.

Poate aceste exagerări sunt răspunsuri la alte exagerări... Comuniştii au asociat naţionalismul cu figurile istorice mari, şi a venit o altă generaţie de istorici, de intelectuali, care sunt împotriva acelei generaţii, care a exagerat şi a fost la mâna comuniştilor...

Da, mă iertaţi, dvs. puteţi pune problema ca fiind o chestiune de acţiune şi reacţiune. Să presupunem că această generaţie ar fi reacţionară, dar împotriva cui?

Totdeauna o generaţie răspunde la exagerările celeilalte generaţii.

Nu-i adevărat, angajamentul unei generaţii este ţara din care face parte, societatea din care face parte. Noi nu putem merge într-o polemică şi într-o zburdălnicie de tipul celei care împinge o generaţie contra altei generaţii la nesfârşit... Fiecare generaţie răspunde la o somaţie, care este somaţia ţării, a societăţii respective, pentru epoca respectivă.

Situaţia nu e similară, cumva, cu cea de la 1848, când tânăra generaţie de fii de boieri i-au dezbrăcat pe părinţi de toată autoritatea, nu numai de haine?

Una e să-i dezbraci de autoritate şi alta este, de exemplu, să defăimezi un întreg popor, o întreagă cultură şi o întreagă spiritualitate. Eu nu spun că elita politică comunistă nu trebuia dezbrăcată de autoritate... Foarte bine, dar nu poporul român. Poporul român are autoritate supremă sub cerul acesta, sub acest petic de cer. Nici o altă elită n-are legitimitate în afara şi deasupra poporului român. Îl priveşte pe fiecare să-şi aleagă cultura care îi convine, dar nu are dreptul şi nici îndreptăţirea să defăimeze un popor, o cultură şi o spiritualitate. Asta nu este legitimat de nimic. De nici o revoluţie... Poate de revoluţiile nihiliste, dar ele nu rezistă... A rezistat comunismul?... N-a rezistat... Va rezista acest modernism smintit, împotriva adevărului şi împotriva spiritualităţii unui popor? Nu va rezista. Cât o să mergem cu aşa ceva şi ce nevoie avem de asta?

Specialistul român nu este solicitat în consilierea celor chemaţi spre rezolvarea problemelor

Ce se va întâmpla cu satul românesc? Va fi mai apropiat Bisericii, ca entitate culturală?

Relativ... Şi oraşele sunt foarte apropiate... Astăzi, există o criză generală în politica economică mondială şi în economia mondială. S-a constatat, de exemplu, o reorientare a investiţiilor spre agrosisteme, spre rural...

Să înţelegem că, la nivel mondial, problema satului capătă noi răspunsuri. Satul are două dimensiuni, una economică, aflată în criză, şi cea culturală, care trebuie recuperată. Ce se întâmplă la noi cu aceste două componente ale satului?

Sunt lucruri atestate de analizele făcute... Această reorientare spre agrosisteme a băncilor, a fondurilor, a investiţiilor, a marilor corporaţii arată că, în viitor, se va întâmpla ceva fundamental, în legătură cu spaţiul agrorural. Aş face distincţia între agricultură şi sat... Satul este o formă de comunitate umană. Eu cred în perenitatea ei. Nu cred că această formă va dispărea. Cred, însă, că este confruntată, în clipa de faţă, cu una dintre cele mai mari crize din istoria rurală a lumii. După părerea mea, unul dintre răspunsurile la această criză se va găsi în spaţiul răsăritean. Acesta va fi răspunsul satului, ca formaţiune, ca formă de organizare a comunităţii. Cu problema aceasta s-a confruntat şi Franţa. Când Franţa s-a confruntat cu această problemă, a fost reacţia teribilă a lui Pompidou, care, la acea vreme, a spus: „Feriţi Franţa de deşertul verde“, adică de o lume rurală fără ţărani. N-au reuşit să rezolve problema... Atunci au dispărut vreo mie şi ceva de localităţi rurale, preciza, la o conferinţă, un coleg mai tânăr al meu, prof. Şişeştean.

Este curios că, în satele româneşti se construieşte ca niciodată şi, în acelaşi timp, nu s-a definit forma de munca în jurul satului.

De asta am şi făcut distincţia între sat, ca tip comunitate, şi agrosistem. În clipa de faţă, se găseşte în criză şi satul, ca tip de comunitate, şi agrosistemul rural românesc. Noi nu avem un răspuns, nici la una, nici la alta...

Nici sociologii nu au un răspuns?

Sociologii nu sunt solicitaţi la dezbaterea publică în acest răstimp... Avem, de pildă, la Institutul de Sociologie al Academiei Române, o serie editorială cu numele generic „Viaţa şi moartea în satul românesc“ şi care analizează situaţia gravă din rural. Dar sociologii nu sunt invitaţi la dezbateri publice. Au organizat o dezbatere publică la Academia Română, în această chestiune, şi este în tradiţia Academiei Române să organizeze astfel de dezbateri publice, însă există o ruptură între instituţiile de la guvernare şi instituţia de cercetare. Asta este una dintre cauzele pentru care specialistul român nu este solicitat în consilierea celor chemaţi spre rezolvarea problemelor.

„În România nu se poate face nimic, pentru că, în România, sunt prea mulţi deştepţi“

Poate este o ruptură între cei care creează viziuni. Guvernul lucrează, vede ce trebuie să facă în paşii următori, iar cercetătorul vede peste 20 de ani... Cei doi specialişti nu ajung să se înţeleagă. Aceasta este o situaţie generală. Mai există şi alta?

Acesta ar fi cazul fericit. Dacă vezi din aproape în aproape, vezi ceva, sigur că poţi să nu vezi unde este calea cea bună, dar măcar nu cazi în gropi. Nenorocirea cea mare este nu numai că Guvernul ar avea o criză de viziune; guvernările de până acum au vădit o insensibilitate marcată şi cronicizată faţă de anumite chestiuni, care vizează starea reală a societăţii. Nu este vorba de un aspect sau de altul...

Dar asta nu s-a întâmplat şi în perioada interbelică?

Ba s-a întâmplat... Cu excepţia că, în perioada interbelică, şcoala sociologică de la Bucureşti a lui Gusti a încercat să dea un răspuns la acea perioadă de criză...

Cărţile lui Gusti stăteau într-o parte şi aparatul de legi în altă parte.

Numai că Gusti a ajuns şi la guvernare. În clipa în care a ajuns la guvernare, a aplicat legea serviciului social. E adevărat, aceasta a funcţionat o perioadă limitată, fiindcă a intervenit războiul, a fost conjunctura respectivă şi, după aceea, instaurarea comunismului, care n-a avut nevoie de această lege, după modelul Gusti, şi nici de şcoala Gusti.

Nu este şi o problemă a omului de ştiinţă, care e un fel de mandarin în formulă comunistă? Este un om care gândeşte, problematizează, dar îi este frică de acţiune...

Aveţi parţial dreptate. Problema gravă este că există o criză a vieţii intelectuale, a intelectualului român... Este o criză de asumare... Intelectualul român are forme diverse de evaziune. Una dintre evaziunile tipice ale intelectualului român se referă la inteligenţa abstractă. El bovarizează... Discută foarte multe, dar discută prost, fiindcă nu discută aplicat. El nu are dosarul problemelor. De aceea, eu cred că, în clipa de faţă, avem nevoie nu de deştepţi, ci de specialişti în domeniu, care ştiu să lucreze cu modestie şi cu smerenie. Îmi spunea un fost consul al României în Japonia, că l-a trimis pe unul dintre laureaţii Premiului Nobel în economie în România, cu rugămintea de a-i spune ce şanse are România în contextul schimbărilor din â90. Japonezul s-a întors foarte rapid din România şi i-a răspuns consulului nostru că în România nu se poate face nimic. Şi el l-a întrebat mirat: „De ce, domnule profesor?“. Pentru că în România sunt prea mulţi deştepţi. Fiecare se pricepe la orice. În Japonia, dacă cineva are ceva de făcut, primul lucru este să afle cum ar putea să rezolve chestiunea. În România, dacă cineva are ceva de făcut, deja ştie înainte de a trece la rezolvare. Toţi consideră că sunt deştepţi, toţi sunt buni. Fiecare îţi spune ce medicamente poţi lua dacă ai probleme. România are nevoie de oameni aplicaţi, cu cercetări.

„În redresarea spirituală şi în credinţă văd adevărata şansă majoră a societăţii româneşti“

Ce s-a întâmplat, în ansamblu, cu credinţa? Ştim că intelectualitatea întotdeauna înnebuneşte puţin câte puţin...

Atunci când discutăm despre chestiunile Bisericii, trebuie să luăm în considerare ceea ce este de fapt Biserica. Nu vorbesc despre Biserica invizibilă, cea care lucrează prin lucrarea Duhului Sfânt, Biserica nevăzută a lucrării proniei lui Dumnezeu în lume, care nu e la latitudinea noastră. Vorbesc aici despre Biserică, în calitatea ei de instituţie, care însemnează suma de ritualuri specifice pe care le gestionează, între care botezul, cununia, ritualul de înmormântare. Aici Biserica a funcţionat fără întrerupere. Continuitatea liturgică a Bisericii ţine de lucrarea Duhului Sfânt şi de puterea proniatoare a puterii lui Dumnezeu în lume. Nu există în România, nici la atei, persoane nebotezate. Nu există înmormântări fără preot. Nu există! Chiar şi în perioada comunistă! Desigur, existau şi în perioada comunistă persoane care uitau semnificaţia zilei de duminică, semnificaţia sărbătorilor religioase, care, şi atunci, şi astăzi, au deviat sărbătorile de la funcţia lor duhovnicească sau spirituală spre o funcţie de tip hedonist, adică consideră sărbătorile ca pe un interval de distracţie. Biserica n-a încetat nici o clipă să fie o prezenţă vie în lume, inclusiv în societatea comunistă. Pe de altă parte, într-adevăr, s-au ivit şi există categorii, pături întregi ale populaţiei care s-au dezbisericit. Au ieşit din Biserică.

Care ar fi acestea?

Din toate straturile... Dovadă că mai tot timpul erau biserici goale... La sărbătorile mari, bisericile erau pline, dar, în rest, obişnuitul drum de duminică al ţăranului român la biserică era uitat. Spun, însă, că nici nu poate fi vorba că Biserica s-ar fi transformat într-un cămin cultural. Mai degrabă, lucrul acesta s-a întâmplat în Occident. Nici acum, în Occident, nu s-a ieşit din criza aceasta, în care Biserica este un loc cultural, o liturghie de după liturghie, în care oamenii se întâlnesc pentru un anume tip de socializare. La noi, însă, este un reviriment al vieţii spirituale religioase, şi aici văd eu una dintre cele mai mari şanse ale Răsăritului şi ale societăţii româneşti în perspectivă. Căci eu, dacă mă uit după un răspuns sau după şanse în economie şi nu le văd, în organizarea societăţii nu le văd, dacă le caut, chiar în familie, nu le văd... Le văd, însă, în Biserică. Aici le văd. În redresarea spirituală şi în credinţă văd adevărata şansă majoră a societăţii româneşti.

Cu familia ce s-a întâmplat?

Este o criză morală... Şi ea persistă atâta vreme cât mama nu-şi asumă funcţiile maternităţii, atâta vreme cât nu-şi protejează pruncul din pântece şi-l livrează morţii, căci, vai!, îşi transformă pântecele din loc al germinaţiei în mormânt pentru prunc. Unde mai este figura Rahilei, care striga de durere şi refuza să se lase mângâiată fiindcă copiii săi nu mai erau?

Ce puteţi spune despre faptul că, totuşi, România are cele mai multe avorturi din lume?

Fenomenul derivă, cum spuneam, din criza vieţii de familie. Una dintre expresiile crizei majore din România este criza familiei. E criza mamei, mai exact...

Vorbiţi de femeia în social sau ca prezenţă vie în viaţă?

Vorbesc despre timiditatea aşezării mamei acolo unde este demnitatea cea mai ridicată. Pentru că, atâta vreme cât mama a fost coborâtă din demnităţile sacrale ale maternităţii, s-a degradat şi conceptul social de mamă. Populaţia românească nu a fost, sub nici o formă, protejată de influxurile concepţiilor pro-aborţioniste, de ideile legate de liberalizarea şi de libertinajul sexual, care a fost o veritabilă deflagraţie după 1990 - uitaţi-vă la programele TV, ce pornografie se propagă acolo, în plină zi.

Ce credeţi despre femeile care îşi abandonează copilul?

În America, în clipa de faţă, 50% dintre familii sunt monoparentale. Popoarele au metehne, ca peste tot, nu este o chestiune strict românească. Amintesc aici ideea părintelui Serafim Rose, referitoare la triumful nihilismului la scară planetară. Aceasta se vede foarte răspicat şi în viaţa de familie. Cauza principală a crizei din familia românească este bărbatul, care nu are curajul să-şi asume familia, nu-şi asumă viaţa de familie. Este o degradare a masculinităţii în lume. Bărbatul adevărat este cel care are puterea fidelităţii, a angajamentului total faţă de femeia lui, pe care i-a dăruit-o Dumnezeu. Acela este bărbatul adevărat. Nomadul sexual nu are bărbăţie, este un derbedeu. De aici vin problemele şi criza.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!