Theologica
Unde se află Turnul Babel? Despre Facere 11, 9

Unde se află Turnul Babel? Despre Facere 11, 9

Lect. Alexandru Mihăilă, 03 Decembrie 2009

Istoria primordială se încheie cu episodul „Turnului Babel“ (Facere 11, 9), care explică împrăştierea oamenilor pe tot pământul şi diversitatea lingvistică şi certifică o ultimă decădere în şirul suferit de umanitate începând cu păcatul protopărinţilor. Textul oferă chiar o etimologie populară, un joc de cuvinte, între numele cetăţii unde a fost zidit Turnul Babel (Babilon) şi verbul ebraic balal, „a amesteca“.

Starea de dinainte de Turnul Babel era diferită de cea actuală. Oamenii se înmulţiseră după potop, după cum este descris în „tabelul naţiunilor“ din Facere 10, unde sunt în total 70 de nume gentilice. Dar diversitatea aceasta păstra încă o coeziune a firii omeneşti, o unitate exprimată de Facere 11, 1: „În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi.“ Unitatea limbii semnifică evident comunicarea, ca suport al comuniunii oamenilor.

Prin construcţia cetăţii şi a turnului oamenii au încercat recucerirea paradisului, fapt sugerat de venirea lor dinspre răsărit (Facere 11, 2), pentru că la răsărit fusese izgonit Adam. Biblia sinodală traduce Facere 3, 24 după Septuaginta: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden“, dar în ebraică în loc de „în preajma“ (gr. apenanti mai exact „în faţa“) se spune qedem, la „răsărit“. În plus, după crima împotriva fratelui său, Cain se refugiază în „ţinutul Nod şfugăţ, la răsărit de Eden“ (Facere 4, 16). Venind deci dinspre răsăritul unde ajunsese Adam după ce a pierdut raiul şi unde fugise Cain după fratricid, oamenii îşi caută locul lor de origine, însă nu mai găsesc Edenul.

Turnul Babel, în loc de Eden

De aceea putem deduce că cetatea şi Turnul Babel se doresc ca un surogat al Edenului dispărut. De data aceasta oamenii se căznesc să-şi construiască singuri locul. Dacă Edenul fusese „sădit“ de Iahve (Facere 2, 8), fiind o grădină sau mai bine zis o livadă cu pomi (2, 15), „plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat“ (2, 9), Babelul este construit din cărămizi şi smoală (Facere 11, 3-4). Naturii vii i se opune de către om materialul de construcţie, fabricat special. Intuim aici şi o polemică împotriva urbanizării, mai ales că prima cetate, Enoh, a fost zidită chiar de primul om blestemat, ucigaşul Cain (Facere 4, 17).

Construcţia are o motivaţie arogantă: „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă“ (Facere 11, 4). Turnul al cărui vârf trebuie să ajungă la cer păstrează o aluzie la religia babiloniană, în care templul putea avea forma unei piramide în trepte, ziguratul. După ce descrie încetarea conflictului dintre zei, crearea lumii şi a omenirii, epopeea babiloniană a creaţiei, Enuma eliş, relatează că zeii Anunnaki îi clădesc marelui zeu Marduk Babilonul, după ce un an de zile modelează cărămizi. Construcţia din mijlocul Babilonului, numită Esagila, reprezentând templul dedicat lui Marduk, seamănă în descriere cu Turnul Babel: „Au înălţat vârful lui Esagila ajungând ca Apsu/Au construit turnul înalt ca Apsu“ (tăbliţa VI, în: ANET, ed. 3, 1969, p. 69). Apsu era oceanul sau abisul acvatic, ceea ce sugerează înălţimea corespunzătoare a lui Esagila, al cărui nume înseamnă în sumeriană „Casa al cărei vârf este înalt“. De fapt, vârful lui Esagila este ziguratul situat în partea de nord, numit Etemenanki, „Casa platformei cerului şi pământului“, în şapte trepte, atingând înălţimea de 90 de metri. Preoţii babilonieni citeau în fiecare an nou (akitu) epopeea creaţiei, învăţând practic că Babilonul şi complexul lui sacru reprezintă prima construcţie a lumii, făcută chiar de zei. Prin înălţime şi centralitate templul şi ziguratul devin axa lumii, buricul pământului, locul unde se odihnesc zeii, unde sacrul şi profanul comunică. Dar pentru Vechiul Testament, Babilonul şi templele sale idolatre devin simbol al decăderii şi rătăcirii. Dacă în akkadiană numele său înseamnă „poarta zeului“ (bab ilu), în ebraică numele său, Babel, este explicat prin „confuzie“, „amestec“ (balal).

Construcţia semeţiei umane

Faima pe care o doreau constructorii se referă la „nume“, aşa cum apare în original. Oamenii îşi doreau un „nume“ mare, nesocotind astfel binecuvântarea divină acordată fiului lui Noe, Sem, în numele „Dumnezeului său“ în Facere 9, 26. În ebraică, Sem înseamnă chiar „nume“ (şem), arătând că adevăratul (re)nume se obţine nu autonom, ci prin Dumnezeu. Babilonul îşi făurea astfel un nume prin sine, izolat de Dumnezeu, oamenii încercând să transforme implicarea în construcţie într-un liant al firii lor care se afla în preajma împrăştierii: „să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul“ (11, 4).

Chemarea lui Avraam din Facere 12 va sugera cum se primeşte numele. Dumnezeu îi promite că va ridica din el un popor mare, cu un nume mărit, în care se vor binecuvânta toate popoarele: „Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. ş…ţ Şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului“ (12, 2-3). Prin aceasta, Avraam vindecă slava deşartă a Turnului Babel, aducând binecuvântarea lui Dumnezeu tuturor neamurilor, iar autorul biblic arată cum credinţa lui Avraam devine adevăratul liant al popoarelor împrăştiate.

Babilonul devine în literatura biblică o imagine a răutăţii. Isaia 13-14 conţine profeţii împotriva Babilonului, a cărui distrugere este anunţată: „Atunci Babilonul, podoaba împărăţiilor, cununa mândriei Caldeilor, fi-va ca Sodoma şi ca Gomora, pe care Dumnezeu le-a nimicit. Nu va mai fi locuit în veci şi din neam în neam. ş…ţ Ci numai animale sălbatice se vor sălăşlui într-însul, şi bufniţele vor locui prin case, struţii îşi vor face cuiburi acolo şi oameni cu chip de ţap vor juca în acel loc“ (13, 19-21). El este simbolul demonicului, iar regele Babilonului, numit „Lucifer“ (luceafăr, „stea strălucitoare“ în Biblia sinodală) şi „fecior al dimineţii“ (14, 12), se pogoară în iad (şeol), „în cele mai de jos ale adâncului“ (14, 15) pentru că a cugetat în sine: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! ş…ţ Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi“ (14, 13-14). Sfinţii Părinţi îl identifică pe regele Babilonului care dorea să uzurpe tronul lui Dumnezeu cu diavolul (cf. Sf. Vasile cel Mare, Comentariu la cartea profetului Isaia, 88).

În Psalmul 136 întâlnim o imagine şi mai surprinzătoare. Israeliţii exilaţi în Babilon sunt puşi să cânte psalmii Sionului (v. 3), dar ei refuză, răspunzând că nu pot cânta cântarea Domnului în pământ străin. În final, cei exilaţi jubilează într-o explozie de cruzime: „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră“ (v. 8-9). De se sunt fericiţi cei care ucid copii nevinovaţi, fie ei şi babilonieni? De ce trebuie executaţi atât de barbar?

Babilonul, „mintea amestecată“

Cu siguranţă, trebuie să plecăm, pentru a înţelege textul, de la simbolul Babilonului de care am discutat. Sf. Vasile cel Mare interpretează în aceeaşi manieră simbolică: „Observă că Psalmul nu îl fericeşte pe cel care îl ucide oricum pe copilul babilonian, ci vrea mai întâi ca pruncii lor nou-născuţi să fie nimiciţi, nelăsându-i să ajungă să crească, pentru ca să nu sporească mai mult în răutate. Iar în al doilea rând că nu în orice fel sunt ucişi. Căci îl fericeşte pe cel care învinge şi întrece cu înţelepciunea sa naşterea de prunci a minţii amestecate, care se cheamă Babilon (amestecare), iar apoi îi izbeşte de stâncă. Iar Stânca, şi în acest (pasaj), este Hristos. Cel care loveşte învăţăturile rele de cuvântul adevărului, acela este cel care zdrobeşte pruncii babilonieni de piatră. De aceea, dacă pruncii Babilonului sunt învăţăturile eterodocşilor, care tulbură sufletul celui care (le) primeşte, copilul babilonian prins (trebuie) să fie (foarte) bine zdrobit de stâncă.“ (Comentariu la Isaia, 272).

Ieremia anunţă în cuvintele îndreptate împotriva Babilonului (cap. 50-51), că zeii babilonieni (Bel sau Marduk, numit aici Merodac) sunt distruşi (50, 2). Poporul ales trebuie să fugă din Babilon (50, 8), pentru că cetatea va fi distrusă. „De s-ar ridica Babilonul până la cer şi de şi-a întări întru înălţime cetatea sa, tot vor veni din porunca Mea pustiitorii, zice Domnul“ (51, 53). Ridicarea Babilonului până la cer sugerează desigur semeţirea sa, fiind o aluzie în egală măsură şi la reprezentarea Babilonului (Templul Esagila) ca având vârful comparabil cu Apsu, din Enuma eliş.

Babelul fiecăruia dintre noi

Dar putem merge mai departe. Dacă istoric Turnul Babel este localizat în Babilon, prin identificarea cu ziguratul dedicat lui Marduk, totuşi în sens duhovnicesc Babelul rămâne o realitate interioară a lumii căzute. Fiecare om semeţ îşi ridică în suflet un turn Babel şi sfârşeşte în confuzia creată de dorinţa „numelui“ mare. La întrebarea formulată în titlu răspundem prin observarea Turnului Babel drept o ispită permanentă a omenirii pervertite.

În Faptele Apostolilor 2, instituirea Bisericii la Cincizecime înseamnă rebodândirea, prin Pogorârea Duhului Sfânt, a unităţii omenirii împrăştiate la Turnul Babel. Cincizecimea devine, putem spune, un Babel întors. Biserica fiind adunată „în acelaşi loc“ (epi to auto) (v. 1), peste fiecare dintre cei prezenţi s-au aşezat „limbi (glossai) ca de foc“ (v. 3) şi „au început să vorbească în alte limbi (glossai)“ (v. 4). Se repară astfel „confuzia“ (în Septuaginta synchysis, în ebraică Babel) limbii (glossa) din Facere 11, 7, 9.

Prin primirea Duhului, confuzia provocată de Turnul Babel este vindecată şi duce la comuniunea adunării în acelaşi loc sau, cum interpreta Sf. Vasile cel Mare, provoacă strivirea gândurilor „babiloniene“ ale omului pe Stânca-Hristos.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!