Documentar
Vasile Pârvan şi rădăcinile spiritualităţii româneşti

Vasile Pârvan şi rădăcinile spiritualităţii româneşti

George Enache, 03 Octombrie 2010

"Destinul lui Pârvan a fost, oricum, să intrige mereu. Acceptat cu entuziasm de unii, respins cu putere de alţii, el n-a lăsat pe nimeni impasibil şi s-a impus posterităţii ca un factor incitant, a cărui forţă de iradiere nu şi-a istovit încă resursele."

Cuvintele academicianului Alexandru Zub, cel care şi-a consacrat o bună parte din existenţă punerii în valoare spre beneficiul celor de azi a vieţii şi operei ilustrului epigrafist şi istoric al Antichităţii, sintetizează în chip de efigie o existenţă excepţională în peisajul cultural românesc, o conştiinţă în care competenţa savantului de cel mai ales soi, patriotismul cald şi morala cea mai exigentă s-au topit într-un tot unitar.

Din fragmente spre esenţe

Vasile Pârvan s-a născut la 28 septembrie 1882, în cătunul Perchiu, din comuna Huruieşti, judeţul Bacău. A studiat istoria la Universitatea din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe Nicolae Iorga şi Dimitrie Onciul, promotori ai şcolii critice, curent istoriografic care punea accentul pe metodă şi document şi pe disciplină intelectuală şi profesionalism, recuzând excesul de retorică, subiectivismul şi abuzul de imaginaţie în scrierea istoriei.

Continuarea studiilor în Germania, unde se specializează în domeniul istoriei antice, a reprezentat pentru tânărul istoric consolidarea şi augmentarea achiziţiilor din mediul universitar autohton. În acel moment şcoala istorică germană domina lumea ştiinţifică, prin preocupări de o extraordinară varietate, erudiţie şi rigoare, completate de dorinţa de înţelegere globală a sensurilor existenţei umane. Pentru Vasile Pârvan, din stagiile în preajma marilor istorici români şi germani a rezultat un triplu beneficiu: a deprins rigoarea cercetării, a învăţat să privească istoria în ansamblu şi să integreze istoria românilor (a strămoşilor noştri) în cadrele istoriei universale, a văzut în istorie un loc şi un prilej de reflecţie legat de destinul persoanei, neamului şi omenirii în general.

Acest din urmă aspect găsea de altfel un teren fertil în sufletul savantului, frământat adesea de grave întrebări existenţiale. Păstrând rigoarea ştiinţifică, Vasile Pârvan se deschide spre domenii precum istoria ideilor şi reflecţia filosofică pe marginea rostului şi sensului istoriei: "Interogaţia savantului, înfiripată în prag de nouă epocă, arată profesorul Alexandru Zub, e aceea a unei istoriografii ce-şi simte acut răspunderile sociale. Ea selectează din noianul de fapte ale trecutului, inerent fragmentare, mai ales ceea ce poate contribui la înnobilarea clipei de faţă. Sensul adevăratei istorii nu poate fi decât eminamente spiritual, metafizic, dedus din continua pendulare a umanităţii între real şi posibil. Pentru marele cărturar, de pe acum fără vârstă, istoria se definea ca "manifestarea tendinţei spre nemurire, inerentă omului", susceptibilă să descopere "viaţa sufletului omenesc în înfăţişările sale din toate locurile şi timpurile". La acest nivel, rareori tangibil, ea devine parenetică, semnificativă, esenţială."

Viii cinstesc pe cei morţi, morţii vorbesc celor vii

Ideea identificării esenţialului dincolo de masa de fapte aparent informe mergea mână în mână cu ideea solidarităţii profunde dintre strămoşi şi cei de azi. Într-un text tulburător, intitulat Parentalia, Pârvan vorbeşte de datoria pe care o au cei vii de a-i pomeni pe cei adormiţi: "Oamenii noi, înflorind în marea lumină a vieţii, se pleacă cu reculegere spre pământul unde dorm oamenii vechi, din tăria cărora au crescut ei, oamenii noi, ca florile noi din pulberea florilor vechi". Omul singuratic e pieritor, însă legat prin memoria colectivă, de marele lanţ al celor din trecut, de faţă şi viitori, el rămâne viu şi parte a omenităţii. De aceea memoria, sublimată la modul superior în istorie, este atât de importantă pentru noi: "Tu, Clio, culegi de pe morminte florile uscate şi ni le faci iar vii, înflorind proaspete, ca cicoarea pe lanuri, în roua dimineţii. Tu, Clio, încălzeşti cu focul tău trupurile de demult adormiţilor şi îi faci iar vii, trăind din nou puternic în lumea lor şi năvălind plini de viaţă în lumea noastră: cu sângele încă lunecând pe armurile lor, cu patima încă aprinsă în privirile lor, cu visul încă palpitând în făptura mâinilor lor. Şi între noi oamenii cei plăpânzi, cei trecători, nemurirea coboară, ca raza din cer. Bogaţi de nesfârşitul tuturor luminilor aprinse de cei ce dintru început şi fără de sfârşit au creat lumină, noi, copiii unei clipe - totuşi veşnice: în renaşterea ei perpetuă din cele ce au fost, în nesfârşirea ei de iubire spre cele ce vor fi - strălucim de lumina întreagă a sufletului omenesc întreg, de la cel dintâi care a trăit până la cel din urmă care va trăi, unul".

Trei motive pentru cinstirea de către Biserică a lui Vasile Pârvan

Această idee-forţă şi-a găsit locul în toate marile sale lucrări ştiinţifice. Bunăoară, iată ce scrie Pârvan în prefaţa la "Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman" (1911): "Tradiţia istorică şi cultul trecutului au la neamurile luminate tocmai acest rost, de a hrăni sentimentul de continuitate spirituală între strămoşii, ori anticii, idealizaţi şi luptătorii pentru ideal al vremurilor de azi. Strămoşii noştri sunt însă anticii, a căror viaţă e pentru întreaga lume contemporană un izvor de bogăţie sufletească şi de avânturi înălţătoare.

Grija noastră pioasă şi stăruitoare a naţiunii noastre pentru urmele antice lăsate în pământul ţării de strămoşii daco-romani ar da vieţii sufleteşti a întregului popor un orizont mai larg, reînviind o tradiţie nobilă şi idealistă şi alungând măcar în parte spaima zilei de mâine, prin trezirea unui anume sentiment de siguranţă, ba chiar de nemurire a rasei, şi prin întărirea credinţei într-un viitor binecuvântat al neamului romanic de la Dunărea de Jos".

"Contribuţiile epigrafice" pun practic bazele studiului ştiinţific al istoriei creştinismului daco-roman, trasând linii directoare care sunt urmate până în ziua de azi, inclusiv de istoricii bisericeşti. Studiul lui Pârvan începe cu aceste cuvinte: "Elementele fundamentale ale credinţei creştine poartă la poporul român numiri de origine latină, care arată prin forma lor o vechime egală cu aceea a însăşi limbii noastre ca idiom romanic", subliniind astfel o idee care a devenit majoră în discursul identitar românesc, referitoare la geneza noastră ca popor latin şi creştin deopotrivă. Este unul din motivele pentru care Biserica Ortodoxă Română păstrează şi cultivă amintirea marelui savant.

Un al doilea motiv se regăseşte în paginile "Geticii", celebra "protoistorie a Daciei" din anul 1926. Călătorind în timp înaintea epocii clasice, în cazul spaţiului carpato-danubian, a perioadei daco-romane, Vasile Pârvan încearcă să reconstituie în "Getica", la un nivel nemaiatins până atunci, istoria fascinanţilor şi în acelaşi timp misterioşilor daci, despre care se ştiau în acel moment prea puţine lucruri.

Dintre toate, cele mai incitante paragrafe s-au dovedit cele dedicate spiritualităţii geţilor şi dacilor. Românii aflau cu încântare din paginile "Geticii" că strămoşii noştri au fost aproape monoteişti şi au cultivat o spiritualitate aleasă. Într-o epocă dominată de primatul spiritual, cum era cea interbelică, aceste afirmaţii, făcute de o autoritate precum Pârvan, au generat un adevărat ciclon, ale cărui impulsuri nu -au stins nici în ziua de azi. Intelectuali laici sau oameni ai Bisericii s-au aplecat asupra afirmaţiilor savantului şi au încercat să le aprofundeze, într-un efort ce ţinea până la urmă de identitatea noastră ca neam şi rostul nostru în lume. În majoritate, specialiştii în istorie antică din zilele noastre resping afirmaţiile despre presupusul "henoteism" al geţilor şi dacilor şi despre nivelul ridicat al culturii şi spiritualităţii lor. În schimb, privit din unghiul istoriei culturii, impulsul dat de Pârvan s-a dovedit benefic. Toţi cei ce simţeau că strămoşii le vorbesc au încercat să fie aidoma imaginii acestora, construite cu atâta forţă de marele savant, iar impactul s-a dovedit şi în viaţa Bisericii.

Geţii, un popor de ţărani statornici, supuşi şi cu frică de Zeul lor

De altfel, "Getica" cuprinde în ea aceeaşi idee majoră a solidarităţi trecutului cu prezentul, a legăturii dintre cei ce trăiesc azi şi strămoşii lor. Exagerările în ceea ce priveşte puritatea spiritualităţii geto-dacice sunt răspunsuri la alte exagerări, ale unor istorici care se foloseau de trecut pentru a sublinia o imagine deloc favorabilă românilor din vremea lor. Pentru Pârvan, geţii sunt aidoma românilor, aşa cum îi visează el: "Un popor de ţărani<>: aşezaţi, statornici, supuşi şi cu frică de Zeul lor, amărâţi de vecini cu nesfârşitele răsboaie şi prădăciuni şi sălbăticiţi şi ei de multe ori de ticăloşiile lor, totuşi veseli şi glumeţi la vreme de pace, mânioşi şi cruzi numai la răsboiu, îndeobşte însă cu bun simţ şi mereu întorcându-se la străvechea lor credinţă optimistă în zei şi în oameni". Istoria venea încă o dată să ne amintească cine suntem şi care ne sunt valorile, iar Pârvan oferea culturii noastre un mit care s-a dovedit din cele mai fertile.

În sfârşit, un al treilea motiv pentru care Biserica Ortodoxă Română trebuie să nu-l uite pe Vasile Pârvan este faptul că la un moment dat, în ceas de cumpănă, unii au considerat că el este cel mai potrivit, datorită calităţilor sale morale, a ascetismului său şi a apropierii de Biserică, să intre în rândurile clerului şi să devină mitropolit primat. În modestia lui, Pârvan a respins din faşă această idee, adâncindu-se în studiile sale şi neglijându-şi sănătatea. În cele din urmă, o banală apendicită, netratată la timp, i-a curmat viaţa la 45 de ani, în plină putere creatoare.

Verbul, ca o sabie de foc, s-a păstrat însă cuprins în paginile cărţilor. Să ne amintim, din vasta operă a lui Vasile Pârvan, acele fragmente în care savantul ne vorbeşte despre religia şi spiritualitatea strămoşilor geto-daci.

Getica - despre spiritualitatea şi religia geto-dacilor

"Relativ bogate sunt ştirile literare cu privire la religia şi organizaţia religioasă getică. În această privinţă, de la Herodot şi până la Iulian Apostatul, antichitatea e unanimă în a recunoaşte Geţilor o adâncă şi severă religiozitate, care le pătrunde şi determină viaţa lor naţională în toate împrejurările, fie de zilnică închinare puterilor supranaturale, fie de catastrofală unire cu divinitatea nemuritoare, prin renunţarea de bunăvoie la viaţa chinuită în pace ori biruită în răsboiu…

Nimic deci din nebunia dionysiacă thraco-phrygică nu e de admis ori tolerat la Geţi. Oamenii sfinţi vor fi la ei asceţii, cari nu vor să mai ştie nici de lume, nici de femei, ci în renunţare la orice bucurie a trupului, se devotează gândului bun despre nemurirea de dincolo de viaţa trupului. Căci abia prin moarte omul înviază la viaţa cea vecinică.

Zeul e în cer, iar nu pe pământ. El e cerul senin: turburarea firei e adusă de demonii răi ai furtunilor, nourilor, grindinei; de aceea Getul ajută zeului suprem la liniştea lumei, trăgând el însuşi cu arcul în nourii cari ascund şi întunecă faţa zeului din cer. Şi tot de aceea zeul e adorat pe munţii înalţi, în singurătatea unde numai vulturii, iar nu oamenii mai pot urca. Acolo sus, pierdut de lume, şi cercetat numai de rege, ca să-i afle sfatul la caz de primejdie şi necazuri, stă marele preot…"

"Total deosebiţi de Thraci - cari sunt polytheişti - Geţii se arată în credinţele lor henotheişti… În adevăr, nimic nu îndreptăţeşte a admite la Geţi un cult orgiastic, aşa cum e la Thraci… Prin urmare; nu din Thracia, ci din Egypt îşi ia învăţătura şi Decaeneus; nu cu învăţături dionysiace, ori de orgii phrygiene, îşi reformează naţiunea acest "vrăjitor", ci cu "semne prevestitoare", pe care le învăţase în Egypt şi cu care explica voinţa divină; semnul palpabil al succesului propagandei sale e distrugerea viţei de vie şi viaţa de abstinenţă impusă Geţilor...

Fapt e că din pricina confuziei între Thracii sudici şi Daco-Geţii danubiani, desigur rude, dar nu acelaşi popor, confuzie pe care am văzut-o mai sus şi în cazul lui Dromichiates, al lui Kothelas etc., atâtea obiceiuri, instituţii, credinţe şi chiar fapte istorice pur thracice erau atribuite - şi sunt încă mereu până în momentul de faţă - în chip arbitrar şi Geţilor.

"La fel a fost turburată, încă din antichitate, şi ideea getică despre nemurirea sufletului. În special regăsim la Pomponius Mela II 2, 18, o adevărată colecţie de astfel de raţionalizări ale vechei şi primitivei credinţi getice despre nemurire, prin teoriile şi prejudecăţile elenistice... De fapt, Geţii credeau, la fel cu Nordicii, întrâun fel de Walhall, unde, după moartea trupului, se vor întâlni cu zeul lor suprem şi vor trăi fără sfârşit...

În adevăr, problema nemuririi sufletului se punea esenţial deosebit pe coastele Mediteranei, unde străvechile culte chtoniene - preindo-germanice - mânau întregul gând religios în întunericul trist de sub pământ, şi unde trupul era singura chezăşuire a existenţei, iar omul, ca şi plantele, îşi avea rădăcinile şi începutul în pământ (deci înhumare, mumificare etc., spre a fi păstrat până la a doua înviere: egal care: egypteană, syriană, greco-thracică ori creştină), - faţă de Nordul barbar (blonzii Europei alpine), unde - se pare începând din epoca bronzului - tot gândul religios a fost mânat spre cer şi spre dispreţul trupului (arderea lui şi, adesea, aruncarea cenuşei în vânt), întrucât viaţa viitoare era în altă lume, iar nu în aceasta, a trupului. Indoeuropenii Greco-Thraco-Phrygieni ajungând la Mediterana nâau putut rezista "chtonizării" religiei lor prin mentalitatea localnicilor. Dimpotrivă Geţii, dincolo de Haemus, trăiau încă în concepţiile primitive indo-europene ale idealismului naiv şi ireductibil uranian: ca şi Celţii ori germanii continentali şi scandinavi, cu polytheismul lor "olympian", aşa de asemănător celui achaic ("homeric"), din vremea străveche elenică, atunci când Grecii erau încă bine diferenţiaţi de lumea Sudului, despre această situaţie de fapt, Tomaschek, Die alten Thraker I p. 112, şi a dat şi el, în parte, seama, dar nu a observat că la Nord de Haemus situaţia dinainte de "chtonizarea" şi "orgiastizarea" Thracilor continuă şi în vremile istorice. De aceea şi face el obicinuita confuzie, de a amesteca ce e thracic aegeic cu ce e thracic danubian (getic!) şi astfel întreaga mentalitate religioasă getică îi rămâne şi lui neexplicabilă..."

"Începând de la Herodot, care numeşte pe Geţi "cei mai viteji şi cei mai cinstiţi dintre Thraci", literatura antică ne-a păstrat un şir întreg de mărturii foarte onorabile pentru acest popor. Înainte de toate, credinţa lor în nemurirea sufletului, care îi desparte de toţi ceilalţi Thraci şi de Greci. Apoi, o orânduire şi cuminţenie a vieţii lor sociale şi politice, care se manifestă întrâun chip surprinzător în mai toate împrejurările grele ale istoriei lor. Astfel, împotriva tuturor aparenţelor, ei se arată ca un popor sedentar şi liniştit, care nu cere decât să fie lăsat în pace..."


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!