Fotografii: Mihnea Păduraru

Velea, satul din rana unei falii de timp

Dumitru Manolache, 28 Ianuarie 2019

O pendulă defectă, rezemată într-un colț în cancelaria vechii școli a comunei Bulbucata, județul Giurgiu, rezumă simbolic și paradoxal ruptura profundă între fabuloasa istorie a satului Velea, component al comunei pomenite mai sus, de pe malul drept al râului Neajlov, și prezentul lui apatic, dar și posibila viitoare renaștere a lui. În acest timp „fracturat”, elementul ce dă statornicie, comuniune spirituală și speranță îl constituie Biserica. Instituție care întruchipează și aici metafora poetică a lui Lucian Blaga: „Veșnicia s-a născut la sat”.

Un amestec de iarnă zbârcită, istorii troienite și singurătate amorțită te învăluie de cum pășești în satul Velea, comuna Bulbucata, județul Giurgiu. Ceva mai departe, însă, te așezi într-o altă stare, descoperind biserica satului, de un alb aparte, trecută prin tăișul focului, atât de frumoasă și vie, pregătită să preia și să limpezească tot viitorul locului. Astfel, zăpada proaspăt căzută peste sat, ninsă parcă direct din zidul de var al sfântului locaș, schimbă perceperea, catifelează privirea și te-ndeamnă să-ți amin­tești că până la urmă, așa cum spunea același Lucian Blaga, „a trăi în sat înseamnă a trăi în zariștea cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie”.

Trecut glorios

Până în 1968, satele Velea și Bulbucata au fost localități distincte, așa cum arăta și o hartă rusească de la 1835. Cartografiile însă și listele fiscale din perioada 1833-1838 consideră „Bulbucata ce se zice Velea, moșia pitarului Iancu Movilă”. Istoria celor două așezări actuale au consumat ace­lași destin tot timpul. Documentar, satul Velea este atestat la 20 iunie 1507, când domnitorul Țării Ro­mâ­nești, Radu cel Mare, închină Mănăstirii Glavacioc munți, dea­luri cu vii, mori, țigani și sate, printre care și Velea. Sau, după părerea domnului Andrei Cornel, directorul Școlii Gimnaziale „Nichifor Crainic” din Bulbucata, 23 martie 1482, când Basarab cel Tânăr înzestra Mănăstirea Snagov cu mai multe sate, printre care și jumătate din Velea. Așezarea apare și în „Itinerarul de la Bruges”, publicat la Bruxelles în 1857, care ar data de pe la 1380-1390, fiind menționată ca punct pe drumul ce lega Piteștiul de Giurgiu. În opinia domnului Andrei Cornel, în așezare s-au descoperit urme de materiale din epoca bronzului, apoi din perioada romană, satul fiind o răscruce a unor drumuri medievale, pe unde au trecut și armatele lui Mihai Viteazul și Ștefan Răzvan al Moldovei, și cele ale principelui Sigismund Bathory al Transilvaniei, în octombrie 1595, după bătălia de la Călugăreni. Aici a activat și haiducul Gheorghe Tunsu, om educat care a avut relații cu generalul rus Pavel Kiseleff. Venit din Oltenia, a luptat alături de pandurii lui Tudor Vladimirescu. Tot aici s-a născut și Nichifor Crainic, căruia i s-a dedicat un muzeu în Bulbucata, în vechea școală, unde o pendulă părăsită contabilizează, în rana unei falii de timp, bunele și relele locului.

Îmbătrânirea

Imaginea satului actual o reprezintă familia Gherghina și Marin Dumitru. Doi țărani, sau oameni cum își spun ei cu simplitate, care au trudit în „zariștea cosmică” a satului lor cu conștiința unor rugători răbdători și optimiști. Ea are 74 de ani, iar el 79. I-am găsit preparând o mâncare, în cămăruța lor cât o coajă de nucă, împodobită la streșini cu știuleți de porumb. „Tocmai ne pregăteam să facem o ciorbă”, ne spune femeia, scuzându-se parcă. „În satul nostru, bătrânii s-au dus, iar tineretul se învârtește amețit. Unii s-au apucat de construcții, deși la noi nu există această tradiție. Cei care mai trăim mai creștem câte o găină, un purcel, câmpul l-am dat în arendă. Parcă era mai bine altădată în sat. Umblam desculți prin țărână. Acum toată lumea la discotecă. Nici nunțile nu se mai fac în sat, ci la Mihăilești, la Bragadi­ru, la București. Eu am lucrat 42 de ani la «Teleconstrucția», iar nevasta la colectiv. E operată la sân. Nu-și prea mai simte brațul. A căzut de câteva ori”, ne spune nea Marin. Apoi mătușa Gherghina se scuză din nou și ne spune că acum nu prea se mai duce pe la biserică, că nu mai poate, dar vine preotul la ei. „Dar ce părinte avem! Ne-a făcut biserica, pentru că a fost arsă”, ne mai zice femeia.

Am trecut apoi pe la școală. Directorul Andrei Cornel, profesor de istorie și geografie, ne prezintă trecutul locului și pe cel al celebrei „Mori cu bulboace”, astăzi monument istoric, ridicată în 1920 pe locul alteia mai vechi, și ne vor­bește despre cei 190 de elevi care au „multe carențe de educație”.

Peste stradă, la Primărie, am discutat cu doamna Lucia Andrei, primarul Bulbucatei din 2012. „Comuna are 1.460 de locuitori, iar marile ei probleme sunt: îmbătrânirea, nivelul scăzut al veniturilor, dezinteresul părinților față de noua generație, dar și lipsa chefului de muncă. Mulți nu se străduiesc să se angajeze, ci preferă să trăiască de pe o zi pe alta. Sperăm totuși ca tinerii să facă ceva mai mult decât părinții lor. Eu cred că se vor întoarce și cei care au plecat. Prezența Bisericii este foarte importantă în mijlocul comunității noastre. Din păcate, inițiative vin doar din direcția ei deocamdată, nu și dinspre popu­lație”, ne spune aceasta.

Am intrat după aceea în sfântul locaș, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, împreună cu părintele paroh Valentin Florin Velicu, „preotul care ne-a făcut biserica”, după cum ne spunea mă­tușa Gherghina. Sfinția sa slujește aici de șapte ani și crede că satul amintește de bunici, de copilărie, dar și de divinitate. „Eu cred că Dumnezeu este mai prezent la sat decât la oraș”, ne spune sfinția sa, și are dreptate, căci omul de la țară este o sinteză mistică între materie și spirit, și percepe jur-împrejurul exclusiv ca dar din partea lui Dumnezeu.

După ce ne-a vorbit despre biserica monument istoric, trecută prin grele încercări (cutremure, distrugeri în timpul Primului Război Mondial, furtul clopotelor etc.) și printr-un incendiu în 2008, părintele ne-a prezentat efortul pe care l-a făcut timp de câțiva ani pentru refacerea ei și despre rolul Bisericii astăzi în comunitatea atât de restrânsă și buimăcită.

„Satul, îmbătrânit, este un amestec. Trăiesc în el oameni care au locuit totdeauna aici, dar și persoane care după pensionare s-au întors în casele părinților. Mai sunt și tinerii care se îndreaptă cu pași repezi spre globalizare. Cea mai mare problemă o reprezintă lipsa locurilor de muncă. Pentru mulți oameni din sat însă Biserica înseamnă bucurie și speranță. Colectivul a făcut ravagii. Oamenii au fost rupți de credință. De aceea încerc să aduc cât mai mulți în sfântul locaș și mai ales pe copii. După incendiu, credin­cioșii credeau că nu vor mai apuca ziua în care vor vedea altă biserică în satul lor. Cu mila lui Dumnezeu și cu ajutorul bănesc al credincioșilor și al Primăriei am reușit să o refacem. Mai sunt multe de făcut: catapeteasma, pictura, clopotnița”, ne spune părintele paroh.

Înainte de despărțire mai privim o dată zidul alb al bisericii din Velea. Și parcă ninge direct din varul său, timpul s-a trezit în vechea pendulă și satul parcă speră să se-ntoarcă în „zariștea cosmică”, de unde a evadat într-o falie neagră de timp.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!