Interviu
Sensibilă, expresivă, atentă. Cristina Deleanu

„Viața? Un dar, nu un rol de jucat”

Diac. George Aniculoaie, 02 August 2015

V-o mai amintiți pe doamna directoare din seria „Liceenii”? E vorba de Cristina Deleanu. O știm din filmele tinereții, „Orgolii”, „Eroii nu au vârstă” sau „Anotimpul iubirii”, ori din producțiile mai noi, „Tu ne marcheras jamais seul”, și serialele de televiziune. Iubitorii de teatru o admiră, mai ales în spectacolele jucate împreună cu soțul ei, Eugen Cristea. Având în spate o experiență de 53 de ani, Cristina Deleanu este astăzi o actriță completă, care mărturisește tuturor crezul ei despre viață, teatru și film, despre dragostea cu care le-a îmbrățișat pe cele trei.

Viața este un rol de jucat, de care ne putem debarasa când vrem, sau mai mult de atât?

Viața este un dar. Nu este un rol de jucat, viața este existența. Viața, de fapt, nu trebuie s-o joci, ci s-o trăiești. Eu înțeleg să-mi tră­iesc viața într-un anume fel și să joc roluri într-un alt fel. Fără îndoială că e firesc, și s-ar putea să mă contrazică cineva, teatrul practic este viața. El asta vrea să însemne. Însă, în viață omul trebuie să fie adevărat, să simtă cinstit, să se reprezinte pe el, pentru că viața, repet, nu este un rol propriu-zis. Poate deveni rol - mi-ați întins o mică capcană cu întrebarea aceasta - în sensul în care trebuie să înveți să știi să ți-o trăiești. Asta ar fi partea teatrală a vieții. Și atunci, fără îndoială, ca să înveți să ți-o tră­iești trebuie să știi niște lucruri. Trebuie să știi în primul rând că viața asta ți-e dată o dată, trebuie să știi să o respecți, să ți-o iubești și să știi să nu te faci de rușine, așa cum încercăm noi să nu ne facem de rușine pe scenă. Trebuie să avem o exis­tență onestă, curată, cinstită. Ar putea cineva să înțeleagă că actorii, eu în speță, facem teoria chibritului, pentru că una e viața ideală și alta viața noastră uneori nițel mai bulversată, mai tulbure. În sfârșit, hai, uneori, poate chiar de neapreciat ca și comportament.

Eu mi-am înțeles viața, am învățat să mă cunosc, să știu ce vreau, nu numai în meserie, ci și în viața mea particulară, pentru că fără o stare de bine pe dinăuntru, fără o bucurie de a face ceva, care poate că ajută pe un altul, poate că bucură pe un altul, nu se poate trăi, și atunci nici bucuria fiecăruia în parte nu mai e deplină pentru că nu e suficientă. Adică, dacă joci teatru, nu te faci că joci și în viață, prefăcându-te într-un așa fel încât să te dai în spectacol. Nu, lucrul acesta nu există în ceea ce mă privește. Deci, aș putea să răspund că e un fel de rol, pe care ți-l asumi, dar chiar mai greu decât acela de pe scenă. Pe scenă te prefaci, împrumuți gândurile și vorbele altor personaje, ești tu în alte situații, în alte ipostaze, uneori convenabile, uneori nu. Să nu uităm că niciodată un individ pe scenă nu devine cu totul și cu totul, în carne și oase, și în gând, și în suflet altcineva. Nu. Asta nu se poate, că atunci am fi roboți. Fiecare individ cu propria lui simțire încearcă să dea cât mai mult din ceea ce spune personajul, din ce dorește autorul, regizorul, ca lumea să înțe­leagă piesa respectivă.

Deci nu este vorba de un rol, este vorba de a trăi cum trebuie. Hai să-i zicem rol, frumos, dacă vreți dumneavoastră, dar nu ne putem debarasa, ați folosit un cuvânt greu - nu se poate să te debarasezi de viața ta. Trebuie să știi să ți-o construiești! Eu asta am încercat, și dacă ne aflăm acum față în față și apelați la gândurile mele, înseamnă că ceva din toate gândurile mele expuse și cu alte ocazii s-au făcut simțite sau văzute. Pentru că îndrăznesc să spun că am vorbit foarte mult despre mine în condiția de actriță și de om și nu m-am contrazis niciodată. Nu mi-am propus să țin discursuri academice, să zic așa, și să devin alta. Nu. Eu sunt aceeași, și se pare că sunt un om destul de normal și sunt apreciat ca atare.

Cât de mult v-a ajutat în viață faptul că ați făcut teatru? Atâtea roluri învă­țate, atâtea caractere îmbrăcate...

M-a învățat foarte mult teatrul, și am să adaug și poezia. Și nu fac din asta un titlu de glorie, pentru că este una din artele, din ramurile, din părțile literaturii, din viața noastră pe care eu o iubesc enorm și care într-adevăr m-a învățat să gândesc, să simt într-un anume fel. Știți că se spune că primul, după Dumnezeu, este poetul. Ceea ce nu e, cred eu, prea departe, pentru că poeții au o inspirație aparte. Poeții mari, firește, și poeții dedicați care au schimbat cursul istoriei și care au marcat literatura. Poezia m-a învățat o altă simțire, o altă cunoaștere, să rezonez la niște lucruri pe care un om normal, care nu e preocupat, din păcate, în zilele astea foarte mult de carte, de școală, de a afla, de a se informa, practic, ce este pe lume, nu poate să le înțeleagă.

Deci, într-un fel, și teatrul a contribuit să fiu un om care îmi cunosc și limitele, și puterile, și am și învățat să fiu foarte stăpână pe situație, adică pe viața mea. Lucru care mă face să mă simt foarte bine în pielea mea, să exist fără pretenții în niște limite normale, să-mi duc zilele frumos, să-mi placă ceea ce fac, să-mi placă să fiu între oameni, să-mi placă să mă plimb în natură, să iubesc tot ce se poate pe lume - să fiu bine înțeleasă, să-mi placă în sensul să accept, să doresc ca oamenii să fie frumoși, buni și înțelepți. Ei, dar nu stă numai în puterea mea chestia asta, dar în sfârșit...

V-ați referit la roluri, de la toate am învățat câte ceva. Unele mi-au fost mai dragi, altele mai puțin dragi. Scopul vieții noastre este ca tu să te apropii, ca interpret, cam de tot ce ți se oferă. Că dacă refuzi un rol, știți ce înseamnă? Refuzi să înțelegi o anume situație, un anume personaj, o anume existență. Dar de ce să o refuzi? Poate poți să o pui în scenă sau poate nu, dar să fii curios să vezi ce se întâmplă, ce destin are acel personaj, asta trebuie să știi. La vârsta pe care o am, îmi permit să spun că am experiență foarte mare, dar dacă nu treci prin toate... sigur, cam târziu acum, dar nu contează. Nu știi la 20 de ani, cum eram eu când am terminat facultatea, ce știu acum. E foarte greu, dar nu trebuie să-ți fie frică. În primul rând nu trebuie să-ți fie frică să te apropii de un personaj, nu trebuie să-ți fie frică să încerci. Am avut colegi care au zis: `Mie nu-mi place cum gândește personajul acela~. Dar nu așa gân­dești tu, ci așa gândește personajul. Hai să vedem care este mobilul, care sunt subtextele acelei gândiri, unele rele, unele bune, nu?, cum sunt și personajele. Nu mi-a fost frică, mi-a plăcut, încă mai am memorie, am învățat destul de multe...

Cum te construiește un rol?

Plecam exact de la această nevoie de cunoaștere, până la urmă. Știți ce trebuie, până la urmă, un actor să fie foarte informat și foarte cult. Dacă nu știi ce a vrut să spună autorul piesei, ce genia­lități a spus acolo, ce l-a adus pe el să scrie acel text minunat, să devină clasic și să rămână în istoria literaturii, fără să știi opera lui, fără să știi mentalitatea epocii, nu se poate. Or, asta ce înseamnă: punem mâna pe carte, învățăm, întrebăm pe unul, pe altul, citim toată opera respectivă, mai ales dacă sunt lucruri foarte grele, și atunci începi să construiești. Construcția, practic, înseamnă gând, înseamnă a gândi personajul, înseamnă a-i pătrunde niște subtilități pe care poate tu, ca individ, nu le ai, poate nu ți-a trecut prin minte, niște lucruri care l-au determinat să vorbească și să se comporte așa și nu altfel. Așa se construiește, cu răbdare, cu informare, cu dragoste, cu bucuria de a face, și când descoperi, nu știți ce bucurie mare este, mai ales la lucrurile foarte grele, când tu ești capabil să descoperi nuanțele, subtextele și trăirile, practic, ale acelui om, care îl duc să acționeze într-un fel sau altul.

Lumea, uneori, mă întreabă cum pot să țin minte atâtea texte, cum nu încurc piesele. Eu îmi concentrez atenția asupra acelei piese în seara aceea și asupra acelui personaj. Nu-ți mai intră în cap nimic altceva. Concentrarea este una din marile nevoi și cel mai important mijloc de a te urca pe scenă. Să te concentrezi, să te aduni cu mintea acolo și atât. Nu trebuie să mai ții cont că acasă ai nu știu ce. Am jucat și cu cazuri dramatice, decese în familie, cu probleme de sănătate. Nu există, lucrurile acestea nu se mai întâmplă, organismul are o mașinărie nemaipomenită de a putea să-ți controlezi propriile stări fizice și psihice. Asta înseamnă o concentrare puternică și înseamnă să-ți știi și textul, să nu încurci cu altă piesă și să ții și minte. Să știți că teatrul are la bază obligativitatea de a gândi lucrurile, de a gândi corect spre acțiunea pe care o faci. Teatrul înseamnă acțiune. Dacă nu există acțiune și conflict în scenă nu se cheamă teatru. Aceste lucruri se învață.

O să întrebe oamenii, dar simțirea cum e? Simțirea vine așa ca și în viață, în felul în care tu acționezi în viață gândind asupra unui eveniment sau a propriei tale existențe. Ai o simțire, ea vine de la sine, ea nu se desprinde, că e a ta, proprietatea ta, firea ta, dar ai și luciditatea de a nu deveni atât de simțitor și de puternic încât să îți omori cu adevărat partenerul în scenă. Doamne ferește!

Acceptați doar roluri pozitive? De ce?

Nu este vorba de pozitiv sau negativ. Să știți că și rolurile negative au un farmec, pentru că ele există și eu nu pot să mă împotrivesc. Ori joci, ori nu joci. Întâmplător, genul meu teatral este ușor pozitivo-educativo-intelectual, dar am avut parte și de câteva mai altfel decât sunt eu și e chiar plăcut să descoperi că poți să faci altceva decât ți se pare că știi cel mai bine. Nu refuz, dimpotrivă. Sigur, poate că aș fi dorit mai multe decât am făcut, totdeauna există această poveste, dar eu, pentru că nu vreau să îmi zgândăr existența cu „vai de mine, n-am făcut atât de multe câte aș fi vrut”, sunt mulțumită cu ce mi-a dat Dumnezeu, în sensul că nu vreau să-mi doresc, hai să zic, luna de pe cer dacă știu că n-am să pot s-o iau. Mi-a plăcut locul pe care mi l-am câștigat în viață, cu muncă - ca să știe toată lumea că fără muncă, fără sacrificii și fără eforturi de toate felurile nu se poate - și sunt mulțumită. Adică am o viață pe care aș putea spune că lumea poate să o invidieze. Sunt în sufletul meu mulțumită, fac ce-mi place, mă simt bine în pielea mea, mă simt bine în familia mea, sunt colaboratoare permanentă cu soțul meu, care este tot de aceeași meserie, ne înțelegem, ne ajutăm și ne face foarte bine unul altuia existența noastră comună. Ceea ce nu se întâmplă tuturor. Ne-a ajutat Dumnezeu, a fost o întâmplare foarte fericită întâlnirea noastră și pentru că a fost completată și de un ajutor pe meserie, și de o dragoste reală între doi oameni, a devenit o simbioză nemaipomenită pe care nu ne-o poate rupe nimeni.

Poți să faci performanță lângă un partener de scenă mai slab decât tine?

Efortul pe care trebuie să-l facă un om cu mai multă putere de transmitere este puțin mai mare. Dar nu trebuie nici partenerul mai slab neglijat, deoarece cu el joci, e totuși partener, ești în replică, este o chestie de comunicare directă, și pe undeva, pe nesimțite, lucrurile acestea se întâmplă pe dedesubt. Până la urmă, teatrul este o artă vie, mai vie decât filmul, se întâmplă atunci, pe loc, irepetabil. Chiar dacă spectacolul este la fel sau tu joci același rol, niciodată nu e la fel. Atunci, toată conjunctura, sau uneori poate că starea de spirit, te ajută să salți sau să fii alături de celălalt aproape fără să îți dai seama.

Așadar, v-a plăcut mai mult teatrul decât filmul?

Nu pot să spun unul mai mult ca altul. Îmi place foarte mult teatrul, îmi place foarte mult filmul. Din păcate, am făcut mai puțin film în ultimii ani. Îmi plac amândouă, pentru că până la urmă alfabetul actoricesc este același, nu poți să contești. Teatrul, cum spuneam, este viu și irepetabil, dar la film, dubla stabilită rămâne valabilă tot restul vieții. De aceea nu e chiar așa de ușor uneori să ajungi la stadiul la care zici da, asta e dubla cea mai bună, pentru că depinde și de tine, și de regizor, și de conjunctură, și de imagine, mai ales, poate uneori și de muzica de pe dedesubt. Poate că era alta și mai bună...

Dar tehnica filmului și ideea de a face film mi-au plăcut foarte mult, nu m-au plictisit. Mi-a plăcut foarte mult televiziunea mai în tinerețe, era aproape ca la film, dar era teatru filmat, era piesă în televiziune. Acolo depinzi cam mult de imagine și de regizor. Mă mândresc cu aceste piese din televiziune, ele au și marcat existența și personalitatea mea și de acolo mi s-au tras și filmele. Dar îmi plac toate, nu unul mai mult sau altul mai puțin.

Eu cred că până la urmă, dacă însemn și eu ceva în istoria asta a spectacolului românesc, am învățat din fiecare lucru pe care l-am făcut. Și l-am făcut nu cu respingeri, nu cu frică, nu cu teamă, dimpotrivă, am spus da, trebuie să pot, să fac și, pe parcurs, am câștigat această siguranță sau experiență pe care îmi permit să spun că o am. Sunt 53 de ani de meserie. Revin, și cu ajutorul poeziei, pentru că a fost un lucru pe care l-am practicat enorm, la care se adaugă poezia populară românească care mi s-a părut o școală de carte, de vorbire și de limbă românească la care eu țin enorm și îmi pare rău că se strică și se pierde din această categorie de versuri, care este absolut senzațională.

Știu că aveți o dragoste aparte față de limba română. Sunteți chiar o luptătoare a păstrării unui grai românesc cât mai curat.

Eu cred că un act de cultură, o stare de cultură și de spiritualitate civilizată măcar, pleacă de la limba pe care o rostim. Din nefericire, limba română s-a stricat. Și nu atât din motive lesne de înțeles: introducerea câtorva expresii englezești (uneori și franțuzești, dar mai puțin) în vorbire, în afișe, în reclame etc. Ci din felul în care oamenii, și mai ales tinerii, vorbesc. Nu mai știu cuvinte, nu mai știu sensurile cuvintelor, or, limba e totuși ceea ce ne reprezintă, e ceea ce ne ține ca nație întreagă. Nu se poate, trebuie luate niște măsuri radicale de vorbire, părerea mea. Aș face un reproș confraților de meserie, și anume filmului românesc actual pe care eu l-am văzut și-l apreciez, sunt foarte multe lucruri frumoase, dar felul în care îi lasă pe interpreți să vorbească în film este de neconceput. Probabil vor spune „nu vrem să fie teatral”, „nu vrem să fie rostire emfatică”, dar nu se poate nici să nu înțelegi ce spune. Nu se înțelege! Atunci ce facem, dăm cu piciorul limbii române? Nu se poate! Nu e voie! Ne desfi­ințăm ca neam!

Eu, una, fac cât pot. Iar tineretul, din păcate, este complet rupt de realitate, nu știe să mai vorbească, partea tehnică a vieții noastre ne-a nenorocit. Poveștile de pe internet și comunicarea asta, care cred ei că este o comunicare, nu există, e practic o însingurare, e practic o capcană a minții pe care ei o acceptă și nu-și dau seama în ce haos se vor duce.

Ce rol joacă Dumnezeu în viața Cristinei Deleanu?

Fără Dumnezeu nu poți nimic. Nu dau definiții, nu mă erijez în răspunsuri deștepte, dar dacă tu în tine n-ai un Dumnezeu care să te țină de mână, care să te facă să crezi și să ai liniște când faci câte ceva, nu se poate. Eu în asta am crezut, adică în acea sămânță de putere, de talent, de minte care mi-a fost dată. Nu pot să spun că am avut revelații și alte manifestări de soiul acesta, că aș fi o ipocrită. Eu cred în această putere lăsată de Dumnezeu mie în suflet cu care eu trăiesc, cu care eu merg mai departe, cu care m-am condus, pentru care mă închin în fiecare seară.

Sunt momente, pe scenă sau în afara ei, când vă pândește mândria?

Nu există așa ceva, pentru că nu e felul meu, pentru că nu face parte din componentele mecanismului meu de a fi. Dacă eram așa, poate practicam tot soiul de alte mijloace de a mă îmbogăți, de a avea casă, de a avea mașină, de a avea tot. Onestitatea și bunul-simț fac dintr-un om un Om. În zilele noastre, din păcate, mă tem că mijloacele de a ne întoarce la o spiritualitate și o bună-cuviință credibile și curate sunt foarte puține la ora asta. Nu sunt mândră decât de ceea ce fac eu. Și, dacă pot să ajut niște oameni, ajut. Și, vă rog să mă credeți, o fac de când mă știu.

Eu sunt foarte liniștită în sufletul meu, pentru că sunt mulțumită de ceea ce am făcut. Nu trebuie să trăiești degeaba! Nu sunt o habotnică, nu fac plecăciuni de sărbători în fața icoanelor numai ca să mă vadă lumea. Asta este o mândrie prostească. N-am suferit deloc. Poate în tinerețe, în cei cinci ani petrecuți la Iași după facultate, când voiam tot, cum vrea fiecare la început să le aibă pe toate. Apoi m-am liniștit. Ca să primești ceva trebuie să dai ceva, și acest dat al meu a însemnat: spectacole de versuri cu copiii, recitaluri, activitate didactică - am fost profesoară 8 ani; am foarte mulți prieteni tineri pe care încerc să-i trimit pe drumul bun, nu neapărat în teatru. Mereu le spun: viața e una singură, ia frâiele în mână, fiecare răspunde de gesturile lui, fiecare trebuie să fie în limitele unei stări de lucruri normale, a moralității noastre creștine și omenești. Asta trebuie păstrat. Eu așa trăiesc și mă simt foarte bine, n-am de ce nici să invidiez, nici să dau la o parte. Fiecare are locul lui, totul este să știi să-l păstrezi, să ți-l faci.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!