Zbuciumatul Hoiseşti al boierului Basile Cantacuzino

Ion Mitican, 26 Iunie 2007

▲ Înainte de Podu Iloaiei, părăsind şoseaua principală, pe un drumeag la stânga, dar care nu se ştie unde duce, căci nu s-a obosit nimeni să-i pună o placă cu indicaţia „spre Hoiseşti“, se afla moşia boierului paşoptist Basile Cantacuzino, fiul marelui logofăt Neculai Canta (Cantacuzino) ▲ În coasta bisericii din sat, am găsit trei vechi şi scumpe monumente funerare, dintre care două din marmură neagră şi unul din marmură albă ▲ Privindu-le, mi-am dat seama că aduc, de peste veac, o întreagă istorie, pierdută în negura vremurilor, şi păstrează amintirea familiei lui Vasile (Basile) Cantacuzino, participant bătăios la mişcarea din martie 1848 a tinerilor intelectuali moldoveni, doritori să aducă şi în Ţara Moldovei progresul european ▲

Pe lângă palatul Cantacuzino, din valea Copoului, prezentat în paginile ziarului, marţi 12 iunie 2007, mai existând şi altul, ceva mai sus, cu coloane şi capiteluri, ne-am propus să-l vizităm şi pe acesta. Astăzi poartă numele Casa Universitarilor şi are o poveste lungă şi fantastică cu legături peste graniţe, ce au ajuns tocmai la Paris.

Stăpânul a fost marele logofăt Neculai Canta (Cantacuzino), dregător de seamă al cârmuirii Moldovei - pe vremea domnitorului Mihalache Sturza - despre care gurile rele spuneau că era zgârcit şi apucător. Alţii, însă, ziceau că era strâns la pungă, căci nevasta, din familia logofătului Dimitrie Sturza, de la Miclăuşeni, femeie rodnică şi evlavioasă, îi născuse vreo 18 copii, dintre care au trăit 7 fete şi 6 băieţi, şi părintele lor trebuia să le facă rosturi.

Având moşii la Horodniceni - Suceava şi Hoiseşti - Iaşi şi bănuind că ceva urme or fi şi pe acolo, am sunat la telefon pe părintele Cristian Rotaru, parohul bisericii din Hoiseşti, punându-l în temă. Bucuros, mi-a spus că în curtea bisericii sunt nişte monumente ale familiei Cantacuzino şi m-a invitat să le văd. Ba chiar s-a oferit să mă şi transporte acolo.

Un drumeag nesemnalizat, căci nu s-a obosit nimeni să-i pună o placă cu indicaţia „spre Hoiseşti“

Aşa că, într-o dimineaţă, săptămâna trecută, urcat în maşina părintelui venit în Iaşi, parcurgeam valea Păcurarilor, înmiresmată de adierea vântului ce hoinărise toată noaptea printre teii Copoului, tocmai înfloriţi. Privind în jur noile zidiri ce se înalţă mereu potopind vegetaţia, deşi în ţara noastră spaţiile verzi sunt de 7-8 ori mai puţine ca în alte ţări, mă gândeam că n-ar strica să se aplice iniţiativa unor edili americani, care obligă învestitorii să planteze şi un număr de arbori, proporţional cu întinderea construcţiilor proiectate. Am trecut, rapid, prin Leţcani, amintindu-mi băile cu nămol subteran ce existau odinioară prin zona gării.

Înainte de Podu Iloaiei, părăsind şoseaua principală, am luat-o la stânga, pe un drumeag de ţară pietruit, dar care nu se ştie unde duce, căci nu s-a obosit nimeni, nici dintre localnici, nici dintre drumari, să-i pună o placă cu indicaţia „spre Hoiseşti“.

Păcat, căci nu e un sat oarecare, fiind pomenit încă de pe la 1450, pe la 1615 aparţinând spătarului Iordache Ramadan, aici trăind oameni de seamă în istoria Moldovei.

Întâlnind noul pod peste Bahlui, despre care părintele spune că a fost binecuvântat în anul 2004, am coborât să-l vizităm. Pe sub bolţile sale trece noul făgaş al Bahluiului, ce-a fost îndreptat tăindu-se ocolişul. Alături, a rămas nefolosit braţul vechi, mărginit de sălcii, ca o mică luncă ce s-ar putea valorifica, gândeam, transformându-se într-un iaz de pescuit, cum era acel boieresc, din uitatele vremuri. Clima tot mai secetoasă ce se instalează la noi, cu mari arşiţe, are nevoie, tot mai mare, de asemenea oaze de verdeaţă şi viaţă.

Pe vremuri, la asemenea uscăciuni, obştea satelor de pe malul Bahluiului aduna toţi locuitorii cu cofe, cofeie şi ciubere, la clacă, pentru udarea imaşului, împărţit în postate, rânduite cu chiverniseală, pentru hrana animalelor.

De-a lungul râului se înfiinţau atunci, mici grădiniţe de legume uşor de udat. Ba, într-un an, „aviatorul“ - cum îi spuneau hoiseştenii ginerelui bucureştean al proprietarului - a adus nişte pompe manuale, cu care sătenii se întreceau să scoată apa pentru micile lor straturi, tocmite de urgenţă, pe lângă acele ale grădinăriilor cu marile roţi de apă, mânate de cai.

Pe atunci, de la Podul Iloaiei până la gara Iaşilor, vara, şesul Bahluiului era plin de straturi cu chiperi, patlagele, curechi şi harbuzării, la care târgoveţii veneau în plimbare, să mănânce câte o harbuzoaică tărcată şi mare cât un godac. Iazurile cu apă, peşte şi sălcii pletoase, atrăgătoare de ploi, erau la mare rang, numeroase şi prielnice trăitorilor. Unul dintre ele, chiar cu moară, se însorea cam pe locul fabricii ieşene de ţigări şi se numea Iazul Beldiman.

Biserica are trei monumente funerare, „o comoară istorică“

Satul vechi, risipit între dealuri, unele golaşe, ce ar trebui năpădite de livezi şi vii nesfârşite, este în radicală prefacere. Ici-colo se înalţă case ochioase, cu alei înflorite şi faţade colorate, inspirate din locurile pe unde au călcat sau au lucrat stăpânii lor, strângând ban lângă ban, dorind să aducă Europa acasă. Fără să uite tradiţiile.

Dureros este că sus, la capătul drumului, priveşte dintr-o parte, ca un biet orb, „cu găvanul ochilor golit“, fostul Cămin Cultural căruia, după 1990, i s-au luat vederile: uşile, ferestrele şi tot ce avea, uitându-se că fusese casa vestitei trupe de dansuri folclorice Hoiseşti – mândria satului, a comunei şi a judeţului.

Musafir al părintelui, am intrat pe portiţă în curtea bisericii şi, după câţiva paşi, am rămas uimit.

În coasta locaşului se înălţă trei vechi şi scumpe monumente funerare, dintre care două din marmură neagră şi unul din marmură albă.

Pe unul scrie Vasile N. Cantacuzino: 13 iulie 1816 - 21 septembrie 1906, iar pe cel de alături: Pulcheria V Cantacuzino, n. Rosetti Bălănescu 1822 - 23 dechembrie 1913.

Pe al treilea se citeşte clar: Helene Ghika Cantacuzino. La picioarele lor, o modestă placă de marmură, spartă, poartă numele Mathei B. Cantacuzino (1855 – 1925).

Privindu-le, mi-am dat seama că aduc, de peste veac, o întreagă istorie, pierdută în negura vremurilor, şi păstrează amintirea familiei lui Vasile (Basile) Cantacuzino, feciorul logofătului Neculai Cantacuzino, din dealul Copoului, participant bătăios la mişcarea din martie 1848 a tinerilor intelectuali moldoveni, doritori să aducă şi în Ţara Moldovei progresul european.

Evadarea de la Galaţi

Adunaţi mai întâi la hotelul Petersburg, din coasta Palatului Domnesc (aflat pe atunci în clădirea de azi a Facultăţii de Teologie, din strada Lozonschi), curajoşi, au cerut domnitorului Mihalache Sturza libertatea cugetului, dreptate şi prefaceri sociale. Pe Copou, în casa lui Costache Sturza (acum Spitalul Militar), au redactat şi multiplicat cele vreo 35 de revendicări (ponturi) şi s-au retras apoi în casa lui Al. Mavrocordat (lângă Universitate, unde este placa comemorativă), aşteptând, paşnici, rezultatul convorbirii delegaţiei, trimisă la domnitor (29 martie 1848).

Acolo au năvălit însă arnăuţii, sujitorii de încredere ai domniei, cu ostaşi înarmaţi, şi i-au ridicat pe toţi cei găsiţi în casă. Închişi la Creminal şi căzărmi, bătuţi şi bruftuiţi, o parte dintre ei, între care şi Basile, socotiţi periculoşi, „tulburători ai ordinei publice“, au fost duşi închingaţi, cu căruţele, la Închisoarea din Galaţi, pentru a fi expulzaţi în Turcia, prin Măcin.

Nu se împlinea întocmai porunca domnească de expulzare, căci la Galaţi ajunse şi soţia lui Basile, Pulcheria, care, împreună cu Elena Cuza, ambele femei vrednice, venite probabil în goană, cu trăsurile şi sufletul la gură pe drumurile glodoase ale lunii martie, a pus la cale salvarea întemniţaţilor. Ajutate de patrioţi localnici, au intrat în legătură cu barcagii ce urmau a transporta „buntuşnicii“ (revoluţionarii), peste Dunăre. Au aprovizionat vasul cu mâncare şi băutură destulă, să se îmbete paznicii, iar osândiţii au ajuns la Brăila, în loc de Măcin, refugiindu-se la consulatul Marii Britanii.

Basile, deghizat în hamal, împovărat de pachete şi geamandane, duse la un vapor austriac gata de plecare bagajele unei doamne şi rămase pe punte, căci doamna era draga lui soţie, Pulcheria. Ajungea, astfel, la Viena, în libertate. De acolo, cei doi au plecat la Cernăuţi, continuând bătălia dreptăţii şi venind adesea la graniţă să discute cu preotul Dimitrie, din satul Horodniceni.

Deşi, mai târziu, domnitorul a învoit pe unii „vinovaţi“ să se întoarcă acasă, lui i s-a interzis intrarea în ţară. Fratele său, Ioan, sau aga Iancu Cantacuzino, participant şi el la mişcare, fusese surghiunit la conacul din Horodniceni, unde, la 4 iunie 1848, îl găsea trimisul Isprăvniciei.

Basile şi Pulcheria, apăsaţi de un păcat mare

Exilatii s-au întors apoi acasă, sprijinind pe noul domnitor Grigore Ghica (1949 – 1856), împlinind unele dintre cerinţele revoluţiei de la 1848 şi mai ales pregătind Unirea săvârşită in 5 si 24 ianuarie 1859.

Basile şi cu Pulcheria întemeiau o familie rodnică şi făceau voiajuri la Paris, Viena şi Dresda, lipsiţi de griji. Implicat în viaţa politică, Basile a avut diferite mari dregătorii, în ultima fiind prefect la Roman.

Spre bătrâneţe, întors la numele strămoşesc Vasile, a stat mai mult la Hoiseşti unde se ocupa de agricultură şi faceri de bine, ajutând ţăranii să iasă din impasuri ca acelea provocate de urgia secetelor, când învăţătura şi curtea lui erau de mare ajutor, organizând irigaţii cu apă din iazul moşiei şi din Bahlui. Ca toţi din familie, făcuse studii la Lausanne.

Vrednic gospodar, cultiva pământurile a căror răsuflare o simţea „apropiindu-şi urechea de ţarină pentru a afla vremea semănăturilor“.

Îl seconda soţia, Pulcheria, în haină neagră de aba, monahală, care, deşi fiziceşte se găsea lângă el, sufleteşte se îndepărta mereu. Tot mai des îi încerca o mare remuşcare, de mică importanţă în anii cei tineri, dar grea ca piatra de moară, la bătrâneţe. Aveau pe suflet un mare păcat, săvârşit în anii cei tineri.

La Iaşi ca şi la Hoiseşti, bătrâna logofeteasă, cu veşminte negre şi privirile ridicate mereu spre icoanele ce împodobeau pereţii odăilor ca într-o biserică, purtase în suflet tragedia unui imprudent omor frăţesc, pe care dânsa n-a reuşit să-l împiedice.

Vinovaţi erau Vasile şi soţia sa, Pulcheria, născută Rosetti Bălănescu. Logodită cu Gheorghe, primul fecior al logofătului Neculai Cantacuzino, în preajma nunţii, dânsa a mers la Horodniceni. Acolo, a întâlnit pe fratele acestuia mai mic, pe Basile, figură expansivă şi vulcanică, prins de idealul Unirii şi al prefacerilor sociale, pe care le susţinea înflăcărat în serile de taifas pe cerdacul conacului şi le simţea şi ea în inimă. Având aceleaşi înclinaţii sufleteşti, înaintea nunţii cu Gheorghe, s-a lăsat „răpită“ de „Basile revoluţionarul“, fugind amândoi în munţi şi apoi căsătorindu-se.

Pentru Gheorghe, iubitor de cărţi şi fire sentimentală, încrezătoare în lume, purtarea fratelui şi a logodnicei fuse copleşitoare, iar decepţia ucigătoare. Durerea din suflet îl topea. Căutându-şi alinarea, urmă calea celor trei surori duse la mănăstire şi se retrase aproape de ele, la Mănăstirea Neamţ. Acolo, nostalgia, împreună cu ftizia, i-a năruit existenţa, pierzându-se ca un sfânt într-o chilie duhovnicească, înconjurat de heruvimi şi vegheat de chipul mamei, care îl îmbrăţişa, mângâindu-l că se vor regăsi îndată, acolo sus, în Împărăţia fără lacrimi şi durere.

Trecând vremea şi apropiindu-se Judecata cea mare, păcatul devenea tot mai tulburător şi înfricoşător. Cei doi soţi trăiau alături, dar complet despărţiţi sufleteşte. Îi muncea păcatul morţii pe care n-au făptuit-o, dar au pricinuit-o. Venise bătrâneţea cu duioasele ei amintiri, retrăiri, bucurii şi mustrări, chipul lui Gheorghe monahul, cu faţa palidă şi priviri blajine, apărând adesea în visurile lor.

„În ultimii ani nu-şi mai vorbeau“. Atotputernicul îi pedepsise cu multe morţi în familie, pierzând la o naştere şi cea mai dragă copilă a lor, pe Helene, căsătorită Ghica, şi al cărei mormânt, alb, este lângă al lor.

„Fratele mort de oftică şi de nostalgie din cauza lui şi a logodnicei răpite, violentele certuri cu marele logofăt, care murise retras la Mănăstirea Neamţ, îi apăreau mereu în minte. Remuşcarea e ultima şi cea mai rea consecinţă a dragostei. Când totul se termină, şi afecţiunea, şi prietenia, ea vine să acuze. Ea nu avusese acces în casă cât stăpâna domnea, tânără... Dar ea are răbdare. Când suntem singuri şi goi, fără armura tinereţii, lipsiţi de flamurile măririi, ea ne sare în cale, în numele legii,“ justifica nepotul, arhitectul G. M. Cantacuzino, mâhnirea bunicii şi dorinţa din urmă a bunicului, care a cerut ca pe placa lui de mormânt să se scrie doar cuvântul: „IERTARE“ (placa a dispărut apoi).

Lângă biserică, a fost conacul a cărui amintire o păstrează un castan stingher

Conacul lor, clădire înaltă, cu cerdac umbrit de castani şi tei, a dispărut după ultimul război, deşi scăpase de şrapnele (din martie 1944 până în august, în sat funcţionând o baterie de artilerie). Prădat şi distrus, pietrele şi cărămizile sale s-au folosit la ridicarea altor clădiri, despre care povestesc, mustrători, bătrânii.

Au rămas de veghe doar teiul de la intrarea aleii spre conac şi castanul singuratec, care aminteşte de frumoasa zidire aflată în umbra sa. Pe coasta pustie, umbrită, cândva, de o livadă cu alee de nuci - cum spun vârstnicii satului - se mai văd cioburi de cărămizi.

Mai stau în picioare doar cele trei monumente din dreapta bisericii şi alte două în stânga, cu vechi plăci şi înscrisuri străbune, pe unul fiind trecut numele Neculai Cantacuzino alături de biserică, la o masă a tăcerii, pe o placă de metal inoxidabil, sunt încrustate numele ctitorilor: Nicolae Cantacuzino, Vasile Cantacuzino, Matei Cantacuzino, Iancu Cantacuzino, Catinca Cantacuzino, Pulcheria Cantacuzino, Elena Cantacuzino şi Radu Beller.

Construită de logofătul Neculai Canta, pe la 1864, biserica are iconostasul din lemn de tei şi a fost sorocit, probabil, pentru un locaş mai mare, căci e mai înalt decât bolta altarului şi mai lung decât deschizătura, fapt pentru care are două laturi.

În faţa intrării se află alt monument funerar, reprezentând doi copii mângâiaţi de un înger. A fost ridicat în amintirea unei cumplite tragedii petrecute sub ochii logofătului Neculai Canta (Cantacuzino) şi ai soţiei sale, aflaţi în cerdacul conacului de la Horodniceni, când doi copii ai săi, Matei şi Elena, împreună cu viitoarea noră, soţia lui Basile, se plimbau în barcă pe heleşteul din faţa clădirii. Răsturnându-se barca, cei doi s-au înecat, scăpând doar Pulcheria, a cărei rochie crinolină de mătase a devenit balon de salvare.

În amintirea cumplitei tragedii, au comandat unui sculptor italian monumentul aşezat în faţa mormântului din uşa bisericii de la Hoiseşti.

Pentru neuitare, Basile a dat unui băiat numele de Matei - viitorul profesor ieşean Matei Cantacuzino, a cărui placă se află lângă monumentul părintelui. A trăit şi el tragedia pierderii feciorului, Vasile, în trenul răsturnat la 30 decembrie 1916, când au fost ucişi vreo 800 de călători civili şi ostaşi.

Pe lângă Biserică, părintele, ajutat de săteni şi un destoinic şi darnic fiu al satului, Luca Vasile, tocmai ridică o clădire socială şi plănuieşte realizarea unui mic muzeu cu vechi cărţi, sfinte evanghelii şi obiecte de cult, precum acoperământul de potir, cusut cu fir de aur şi mătase, din vremea ctitorului. Tot în aceste zile, interiorul bisericii se pictează de artistul Vartic Gheorghe.

Ultimul proprietar, ginerele lui Basile, a fost erou al aviaţiei europene

Se numea Radu Beller şi avea pasiunea zborului, care muncea pe multi tineri din România anilor â20 ai veacului trecut, la experimentele sale ajutându-l, probabil, şi veniturile moşiei din Hoiseşti. A participat în războiul de apărare al Franţei din 1917 şi apoi la felurite concursuri şi curse internaţionale.

Una avea să-i fie însă fatală. Plecând de la Paris spre India, cu prinţul V. Bibescu, deasupra unui deşert, avionul fu atacat de vulturi uriaşi, silindu-l să aterizeze forţat. Rănindu-se, Radu Beller, colonel de aviaţie şi fiu adoptiv al Hoiseştilor, deceda la Calcuta, în 17 aprilie 1931.

Numele său de erou a intrat în cărţile de istorie ale aviaţiei şi a fost dat unei importante străzi bucureştene, adesea pomenită prin ghiduri şi locaţii pe internet. Întâmplarea o ştiu şi bătrânii satului (precum moş Macarie Vasile, născut în anul 1921).

Moşia rămânea, mai departe, pe seama soţiei.

Întorcându-mă de la Hoiseşti, mă gândeam că satul trebuie trecut pe lista itinerariilor turistice, cu mare potenţial de atracţie, acolo trâind şi altă fiică a logofătui Neculai Canta, o duducă ieşeancă, personalitate de seamă a Parisului, la chipul căreia francezii privesc cu pioşenie şi despre care vom povesti într-un alt număr al ziarului.

Dar mai întâi s-ar cuveni ca drumarii să pună în şosea o placă de marcare a satului, iar forurile administrative şi culturale să găsească o cale de refacere a Căminului cultural ce „plânge“ lângă biserica şi şcoala (înfiinţată încă din 1880), ca un cerşetor orb, „cu găvanul ochilor golit de năprasnice osânde“ - înfăţişare ce nu aduce laude nimănui şi nici plăcere vizitatorilor, mulţi cu camere foto şi video, pentru imortalizare. (fotografii de Ion Mitican)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!