Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate Virusul mic răstoarnă planeta mare

Virusul mic răstoarnă planeta mare

Galerie foto (2) Actualitate
Un articol de: Pr. Vasile Tudora - 05 Apr, 2020

Au românii un proverb care spune aşa: „Buturuga mică răstoarnă carul mare”. Iată că, în anul mântuirii 2020, un virus minuscul, pe care nici nu-l putem vedea măcar cu ochiul liber, a reușit să zguduie din temelii ditamai planeta. Putem oare, totuși, să dăm vina pe virus? E ca și cum a-i da vina pe un leu pentru că a omorât un turist pierdut în savană. Și virusul și leul fac ceea ce fac din instinctul supraviețuirii sădit de Dumnezeu în toată făptura. Nu putem culpabiliza leul pentru foamea sa și nici virusul pentru că face ce știe să facă, adică supraviețuirea speciei sale. Ambii respectă doar legea firii căzute, în care cu toții trăim, în nădejdea Împărăției.

Omul, ca verigă de legătură între Dumnezeu și creația Sa, are capacitatea de a se schimba la față nu doar pe sine, dar și de a transfigura toată creația, de a o schimba, spre bine sau spre rău. Acțiunile noastre sunt cele care nu numai că au provocat căderea, ci continuă să bată cuie în crucea pe care se găsește răstignită toată zidirea. Doar omul, nesăbuit, consumă necontrolat toate resursele acesteia, în scopuri din ce în ce mai meschine.

Iată de ce, fără a putea da vina pe nimeni, ne găsim dintr-odată în nevoie, în suferință, în izolare, iar toate cele pe care le credeam bine meritate și veșnice dispar una câte una.

Este evident că distanțarea socială, impusă de această nouă epidemie, ne marchează pe toți. Nu întâmplător, pedeapsa pentru încălcarea legilor este chiar privarea de libertate, excluderea din societate, din comuniunea cu ceilalți. Omul, având existență personală, tinde mereu spre comuniune cu alte persoane. Omul este o creatură socială prin definiție și orice pune în pericol această existență societală îi afectează profund viața.

Izolarea nu înseamnă fiecare pentru el, ci fiecare pentru fiecare

Este însă o diferență între izolarea ca pedeapsă și izolarea ca formă de empatie socială, pentru scopul comun de supraviețuire a societății înseși. Ambele feluri de privare a libertății îndeamnă însă la meditație, la sesizarea golului existențial pe care separarea îl provoacă în viața persoanei care a fost ruptă din comuniune.

Comuniunea, împărtășirea cu celălalt, este baza existenţei omului, pentru că, prin alimentarea relației cu celălalt, omul obține  asemănarea cu Dumnezeul Treime. Acesta este principalul motiv pentru care carantina ne doare atât de tare pe toți. Retragerea mai mult sau mai puțin voluntară din societate este un junghi existențial profund care, spun unii, ne poate amenința chiar și comuniunea cu Dumnezeu.

Cred însă că aceasta este o concluzie, poate, pripită. Aș spune că, într-o oarecare măsură, această izolare este o formă de împărtășire comunitară. Alegând sau înțelegând că trebuie să stăm acasă, izolarea devine participare la suferința celor bolnavi și o dovadă a faptului că ne pasă de cei de lângă noi, de frații noștri, purtând, și ei și noi, icoana lui Hristos în suflet. A nu vizita fizic e în sine o formă de vizitare în duh, iar izolarea nu înseamnă fiecare pentru el, ci fiecare pentru fiecare.

Acum vedem şi partea bună a online-ului

De aproape douăzeci de ani, locuiesc în Statele Unite, care nu au rămas imune (ca să păstrăm tonul situației) nici ele la atacul acestei pandemii. Interesant este însă nu faptul că virusul a reușit să treacă Oceanul Atlantic, ci modul în care societatea americană a răspuns la această provocare. Nu laud și nu critic, expun doar câteva obser­vații, un soi de fotoreportaj eclectic și personal.

Mai întâi voluntariatul. Voluntariatul american pare inițial ciudat și chiar foarte suspect unui emigrant român care poartă cicatricele „voluntariatului obligatoriu” al perioadei comuniste. Însă americanii au în ei un spirit civic foarte bine dezvoltat, care aduce cu sine responsabilitatea pentru celălalt. Dincolo de știrile alarmante cu oameni disperați care golesc magazinele de hârtie igienică, dincolo de dezbinarea din politică și partizanatul fanatic, americanul de bun-simț a primit totul cu conștiința că trebuie și poate să facă ceva pentru ca societatea să supraviețuiască. Toate organizațiile non-profit, bisericile și chiar multe inițiative private vin în ajutorul celor bolnavi, vulnerabili sau în nevoi. Departe de a fi perfectă, mobilizarea însă este masivă și va ajuta la redresarea mai rapidă a societății.

Apoi  au explodat rețelele de socializare, dar nu numai cu bancuri, necesare și ele pentru supraviețuire, cred eu, dar cu grupuri de ajutor, de rugăciune, de informație vitală, de educație. Până la urmă, creșterea exponen­țială a rețelelor sociale este și ea tot o dorință de comuniune care, pe parcurs, și-a pierdut sensul, deturnat dinspre comuniune spre izolarea practică într-o iluzie de comunitate virtuală. Actuala criză a adus însă la suprafață și partea pozitivă a acestora, devenind aproape indispensabile în con­dițiile asumatei distanțări sociale.

Ideea de biserică „virtuală”, online, nu e nici ea o idee nouă în America. Închiderea bisericilor a forțat însă o retragere rapidă din realitatea obiectivă, fizică, în domeniul virtual al rețelelor de comunicare. Mobilizarea exemplară a bisericilor americane către virtualizarea spațiului eclesial a permis, cel puțin, păstrarea unui minim iz de existență eclesială, atât de necesară omului însetat de comuniune.

Excesul, însă, poate genera monștri liturgici, cum ar fi împărtășania sau spovedania la „drive-through”, care se practică acum pentru evitarea cât mai eficientă a contactului fizic. Cronicizarea situației poate conduce și ea la o perpetuare a ofertei online și o împământenire a participării virtuale, fie din comoditate, fie din cronicizarea însăși a fricii.  Există chiar și pericolul real ca, punând accent exagerat pe păstrarea cu orice preț a legăturii cu oamenii, să sufere aspectul personal al legăturii omului cu Dumnezeu, rugăciunea personală.

Opriţi din veşnicul „du-te, vino”

Un alt aspect interesant este faptul că, dintr-odată, familia a fost forțată să se oprească, să pună stop și s-a trezit, întreagă, sub același acoperiș: toți deodată. Duse sunt timpurile în care toată lumea era plecată la muncă, la școală, la sală, fără a se întâlni unii cu alții, precum soarele cu luna. Familia este forțată să petreacă timp împreună, copiii trebuie să participe, vrând-nevrând, la ascultările casnice, părinții sunt „obligaţi” să-și educe ei înșiși copiii. Este o provocare căreia rămâne de văzut cum i se va răspunde.

Cert este că ne aflăm într-o situație unică, ce ne conduce spre un tărâm necunoscut. Multe din cele ce se întâmplă acum vor fi abandonate odată cu întoarcerea la o oarecare normalitate, multe însă, și bune și mai puțin bune, vor rămâne ca cicatrice adânci pe obrazul societății ieșite din convalescență.

Ce sper eu să păstrăm este în primul rând simțul comunitar care ne definește ca oameni. În primul rând, empatia socială, care și ea ne este cerută pentru intrarea în Împărăție. Mi-ar plăcea să se încetățenească, în această perioadă de absenţă a noastră de la biserica din cartier, obiceiul rugăciunii personale acasă, singur sau cu familia. Nădăjduiesc și într-o schimbare a ierarhiei valorilor, cu o mai mare aprecierea a lucrurilor simple, pe care, de multe ori poate, le-am ignorant, ca participarea fizică la sfintele slujbe, sărutul unei icoane, îmbrățișarea unui prieten, sărutul frățesc.

Depinde până la urmă de noi cum primim, cum răspundem și cu ce rămânem din această încercare în care Bunul Dumnezeu ne călește. Vom da oare răspuns bun?

Citeşte mai multe despre:   coronavirus