„Am fost la câteva secunde de moarte”

A trecut jumătate de an de la tragedia din clubul Colectiv. 64 de tineri au murit. Marian Leuşteanu a scăpat cu viaţă din flăcările incendiului care a îngrozit o lume întreagă. Focul i-a lăsat răni adânci, încă nevindecate, pe ambele mâini. „Sunt bine, faţă de alţii!”, exclamă, cu zâmbet amar, bărbatul de 44 de ani. Este convins că o mână de Sus l-a salvat. Îi este recunoscător. Cu optimism, îşi vede în continuare de viaţă, pe care a ales să o trăiască fără răutate, cu zâmbet, împreună cu oamenii buni.

„Dumnezeu m-a luat de acolo, pentru că mai are ceva cu mine. Nu am descoperit ce anume. Mi-a dat a doua şansă. Cred asta 100%. Altfel nu îmi pot explica cum am scăpat. Am fost la câteva secunde de moarte. Mă simt nedemn, nu cred că am ceva în plus faţă de cei pe care i-a luat la El. Din contră. Dar eu mă bucur că încă sunt pe aici. Mă bucur!”, vorbeşte fără dram de îndoială Marian Leuşteanu, tehnician în cadrul CFR, în timpul liber basistul trupei Monarchy Band.

Smuls din focul groazei

Marian a mers la concertul din Colectiv împreună cu doi colegi din formaţie. Îşi aminteşte în detaliu filmul tragicului eveniment, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri: „Ne-am dus în club ca trupă prietenă. Concertul a început la ora 22:00. Au dat cu primele artificii. Apoi, a urmat piesa 5 sau 6, nu mai ştiu exact, şi, când au pornit alte artificii, unul dintre stâlpii de lângă scenă, capitonat cu burete, a luat foc. L-am auzit pe Andrei Găluţ, solistul trupei Goodbye to Gravity: «Asta nu era în program. Aveţi cumva un extinctor?»”

Ventilatoarele pornite au alimentat cu oxigen flacăra şi au tras-o în sus. În câteva fracţiuni de secundă, focul a ajuns la tavan. Atunci m-am pus în mişcare. Din mers, am văzut peste umărul drept cum focul a luat-o pe margini şi undeva la mijloc s-a făcut ca o floare. Peste 80 de metri pătraţi de tavan ardeau. Toţi încercau să se salveze, erau panicaţi, ţipau. Eu ajunsesem deja pe coridorul de ieşire. Mai aveam trei metri până la uşile de acces, dar erau închise, pentru că nişte oameni căzuseră în ele. În spate, lumina creştea, creştea şi, la un moment dat, s-a oprit curentul. S-au oprit ventilatoarele. Focul a scăzut în intensitate din ce în ce mai mult. Un fum greu, ca o funingine neagră foarte, foarte fină, s-a coborât peste tot. La un moment dat s-a făcut beznă. S-a stins tot, inclusiv flăcările. Nu se mai vedea nimic. Aerul era irespirabil.

În acea clipă am urlat: «Dacă nu se deschid uşile, murim cu toţii aici!» Mi-a fost foarte frică atunci. Am pus cotul la gură, să pot respira aer cât de cât filtrat, să nu bag toată funinginea în mine. Imediat l-am auzit pe Andrei Trifu, un prieten, strigând: «Lăsaţi-vă în jos!» Şi m-am ghemuit cât am putut. Deodată, uşile s-au deschis şi atunci a izbucnit o flacără ­imen­să, care a făcut un zgomot incredibil de înfiorător. Tot ce a prins în picioare, de la 1.60 m, a ars: capete, umeri etc. Eu, aplecându-mă, am scăpat mai uşor. Afară, în lumina slabă a străzii, prin uşa deschisă se vedeau nişte siluete. Am simţit aerul rece. ­Înăuntru era foarte cald, ca în cuptor. M-am lăsat printre oameni uşor şi am început să respir sacadat. Atunci mi-am zis: «Va fi şi mâine o zi! Voi trăi!» Am prins curaj, dar n-am putut ieşi pentru că cineva m-a apucat de picior. Am avut senzaţia că mă trage moartea înapoi. Cei dinăuntru nu-i împingeau pe cei care se mişcau, se agăţau să iasă şi ei. Într-un final, am fost salvat de un bărbat. Nu ştiu cine este. Îi mulţumesc nespus.”

A doua zi după incendiu, la spital, Marian avea să afle că unul dintre colegii care l-au însoţit cu o seară înainte, Costi Ignat, a murit. Acum, când vorbeşte despre el, îi dau lacrimile: „A fost unul din toboşarii talentaţi din ţară şi un om foarte bun, pe care te puteai baza oricând. Te ajuta pur şi simplu, necondiţionat.”

Solidaritate, zâmbet, neuitare

În cele cinci săptămâni petrecute la Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni”, Marian Leuşteanu spune că a fost impresionat, pe lângă grija soţiei sale, Adriana, de sprijinul material, moral şi spiritual oferit de voluntarii Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului. „Sunt mulți oameni pe care îi respect şi cărora le mulţumesc pentru că au contribuit la însănătoşirea mea. Părintele arhimandrit Ciprian Grădinaru este unul dintre ei, deoarece a venit lângă mine fără să mă cunoască, la fel şi voluntarii dânsului de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului. A fost extraordinar ce s-a întâmplat, am avut parte de o solidaritate pe care nu am mai simţit-o din ‘89, când ne îmbrăţişam unii cu alţii pe stradă, fără să ne cunoaştem.”

Că suferinţa naşte solidaritate e adevărat, însă o prietenie trainică se leagă în timp şi se clădeşte pe dovezi clare de bunătate, ajutor, preţuire. „De când am ieşit din spital, părintele Ciprian a avut grijă de noi toţi, adică de un grup destul de mare de oameni răniţi în Colectiv”, explică bărbatul, şi aşa se face că bisericuţa din Dealul Arsenalului este frecvent cercetată de aceşti tineri, de părinţii şi rudele lor, care cu câteva luni în urmă nici nu ştiau de existenţa sa.

Marian Leuşteanu şi-a reluat viaţa de dinainte, inclusiv serviciul, după 152 de zile de concediu medical. Poartă mănuşi compresive, bune pentru vindecarea rănilor, şi un zâmbet larg pe faţă. La prima vedere, starea lui fizică nu trădează nicicum durerea încă nestinsă de trauma produsă în urma evenimentului fără precedent în Europa. Cu vocea sugrumată de emoţie recunoaşte că astăzi se simte „mai gol şi mai singur, pentru că au fost mulţi oameni buni acolo, care nu mai sunt lângă noi şi le simţim lipsa în fiecare zi”. Aşteaptă recuperarea colegului Iulian Rob (chitarist) şi îşi doreşte să cânte în continuare. Până într-o zi, când îşi va dedica timpul liber exclusiv unei cauze nobile: „Aş vrea să cred că mai am ceva de spus din punct de vedere muzical şi asta îmi ocupă foarte mult timp, dar în momentul în care voi renunţa la muzică, mi-ar plăcea să mă implic în ajutorarea oamenilor benevol”.

Trecut prin foc, prin şoc şi groază, supravieţuitorul de la Colectiv are un gând care îl urmăreşte din prima zi de spitalizare. Este, de fapt, un mesaj pentru fiecare dintre cei care citesc aceste rânduri: „Să lăsăm răutăţile deoparte! Să încercăm să ne bucurăm de fiecare zi pe care o avem!” Cum pot fi îndeplinite aceste îndemnuri? Simplu. Marian a găsit formula: „Zilnic, mi-am propus să fac o persoană să râdă sau să zâmbească”.

Cât priveşte memoria celor din a căror tinereţe au rămas doar scrum şi lacrimi, Marian Leuşteanu îndeamnă la neuitare şi la implicare civică: „Nu vă vom uita niciodată sunt vorbe goale, dacă nu se vor lua măsuri legale ca astfel de tragedii să nu se mai întâmple niciodată. Noi toţi trebuie să ţinem flacăra aprinsă, să vorbim tot timpul despre ce s-a întâmplat, să-i ajutăm pe cei răniţi, care încă sunt internaţi în spitalele din străinătate, şi pe cei din ţară, unii în situaţii foarte grele. Este foarte important ca oamenii să nu uite. Uitarea duce la nenorocire”.