Arheologia sufletului

V-ați pus probabil, nu o dată, întrebări despre rosturile presei. Și cu siguranță aveți îndoieli privitoare la rețelele de socializare. Ei bine, anticiparea pe Facebook a unui reportaj al „Ziarului Lumina” a făcut posibil ca un om să regăsească, după 67 de ani, urmele tatălui său, „ridicat” și dus la Canal în 1952, unde și-a găsit sfârșitul, fără ca familia să mai știe ceva despre el până acum. Această tulburătoare, miraculoasă regăsire a fost posibilă, în primul rând, pentru că Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța a avut ideea de a organiza o expoziție permanentă dedicată perioadei comuniste. Ca să nu uităm cum a fost.

Expoziția „Comunismul în Dobrogea, 1945-1989” nu este doar despre Dobrogea. Este despre viața noastră, vreme de jumătate de secol, este vorba despre memorie - căci mulți par a fi uitat cum a fost -, și mai ales este despre cinstirea celor care nu doar au dus-o greu, ca noi toți, ci au suferit cumplit și și-au lăsat oasele în pușcăriile politice și la Canal.

Desigur, Canalul Dunăre-Marea Neagră, în special în perioada primei tentative de a-l construi, este cel care particularizează comunismul dobrogean, drept care cel mai important lucru din expoziție este lista celor care au murit aici. La întoarcerea de la Constanța, unde ne aflam pentru arheologia antică, dar firește că am văzut și expoziția cu comunismul, am postat pe Facebook o imagine cu această listă. Un prieten mi-a scris atunci, disperat, că nu știa că există o asemenea listă, pe care ar trebui să se afle și numele tatălui său, despre care nu știe nimic de o viață; era foarte mic când acesta a fost arestat.

L-am pus în legătură cu Aurel Mototolea, cel cu care aranjasem vizita noastră acolo; acesta, foarte amabil, l-a îndrumat către organizatoarea expoziției, Delia Cornea, care i-a confirmat prezența pe listă a numelui tatălui. „Eram micuț, 4 ani. De la 2 la 5 ani, între orele 16 și 22, după programul căminului de copii, stăteam la cinema. Vedeam filme sovietice. De trei ori pe zi același film. Despre succesul omenirii în lipsa tatălui meu. Da, pe bune, fraților! Eram orfan. Înțe­legeam cu greu de ce nu am tată. Fusese «luat și dus». Eu nu țineam minte decât că fusese prin casă un bărbat care avea bomboane în haină. Mai era și un tablou cu un ofițer, un bărbat frumos. Nu îi cunoșteam glasul, nici mirosul, nici slăbiciunea trupului, nici istoria vieții lui. Astăzi, după 67 de ani, l-am găsit pe tata. În acte publice. Chiar a existat. Nu cred că voi afla unde e groapa comună... Mulțu­mesc doamnei Delia Cornea, de la muzeul din Constanța, autoarea expoziției permanente despre omorâții de acolo, cea care mi-a adus vestea că am avut şi eu tată. Sunt vesel şi plâng. L-am găsit pe tatăl meu...”, scrie Constantin Constantinescu, care va dona muzeului un set de „cărți poștale scrise cu creion chimic, dramatice, disperate, certificatul de deces primit de la Poarta Albă, poezii și piese de teatru scrise de tata”. E tot ce s-a salvat din memoria părintelui său, după ce, de teama represaliilor asupra familiei, mama a dat foc, în anii aceia, bibliotecii soțului ei dus la Canal...

Ca să nu uităm

Dincolo de acest teribil episod personal, trebuie spus că expoziția de la Constanța nu încearcă să demonstreze ceva. Nici n-ar fi nevoie. Așa se explică faptul că se găsesc aici deopotrivă lucruri care-ți dau fiori, precum reconstituirea unei celule de închisoare, dar și obiecte care stârnesc zâmbete, cum ar fi celebrul pește de sticlă de pe televizor. Și acestea au făcut parte din viața noastră, și ele definesc, chiar dacă mai subtil, perioada comunistă. 

Astăzi, când, conform unei știri recente, o treime dintre „mileniali” (tinerii născuți între 1981 și 1996) ar vota în 2020 cu candidați de extremă stângă, 36% declarând explicit că aprobă comunismul, față de 28% anul trecut, o asemenea expoziție este extrem de importantă. Pentru că prima condiție a unei bune judecăţi este buna informare. Poţi să ai IQ 150, e degeaba, dacă nu eşti în posesia informaţiilor cât mai complete pe baza cărora să-ți formezi o opinie. Să mai adăugăm că, acum câțiva ani, într-un sondaj făcut exclusiv între tinerii născuți după 1989, 60% dintre respondenți considerau că era mai bine înainte. Este evident de unde le vine atare impresie. Felicitări muzeului con­stăn­țean că se luptă cu asemenea tendințe!

Un exemplu care trebuie continuat

Sunt câteva lucruri care nu pot fi reprezentate într-o expoziție - sau doar în mod indirect -, însă care trebuie neapărat să ajungă la tineri, precum și la adulții care suferă de amnezie. E greu, de exemplu, să expui frigul din case, iarna. Ori să reprezinți întunericul din timpul numeroaselor opriri ale curentului electric, ceea ce implica și lifturile, și frigiderele. N-ai cum să arăți lipsa gazului la mașinile de gătit ori absența apei calde, uneori și a celei reci. Exceptând puținele fotografii pe care unii concetățeni au avut curajul să le facă atunci, nu poți arăta ce-nsemna o coadă de câteva ore, în caniculă sau ger, pentru produsele alimentare vitale. La fel, modul infernal în care se circula pe scara mijloacelor de transport în comun sau sub formă de sardele presate în „maxi-taxi” ori în trenuri. Și cum să reconstitui cele două ore zilnice de program tv pe un singur canal și cu un singur subiect, mărețele împliniri ale Epocii de Aur?

Începutul s-a făcut, mai sunt destule de spus și de reamintit!