Arhitectul Emanoil Mihăilescu și Rugul Aprins

Încă unul dintre studenții Rugului Aprins arestați a fost Emanoil Mihăilescu. După 1989, domnul Emanoil Mihăilescu (1935-2019) a fost unul dintre mărturisitorii cei mai activi ai ororilor comunismului și a avut un rol activ, important, în conducerea Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

Născut în București în anul 1935, în familia unui croitor, Emanoil Mihăilescu avea doar 23 de ani când a fost arestat. Intrase la Universitatea de Arhitectură (București) și era coleg de grupă și bun prieten cu George Văsâi și cu Nicolae Rădulescu, amândoi arestați în același lot. În mod evident, acești tineri nu participaseră la întâlnirile Rugului Aprins petrecute în anii ’40 la Mănăstirea Antim. Așa cum am scris în articolul despre Nicolae Rădulescu (Ziarul Lumina, 19 februarie 2025), cei trei prieteni ajunseseră la sugestia colegului lor George Văsâi să viziteze într-o vară (1956) Mănăstirea Slatina, iar apoi Schitul Rarău. Pe Muntele Rarău l-au întâlnit pe părintele Daniil Sandu Tudor, care i-a găzduit câteva zile. Cu o vădită aplecare de îndrumător duhovnicesc, starețul Schitului Rarău le-a vorbit în mai multe convorbiri despre valorile perene ale culturii creș­tine, încadrându-le în cultura universală, și a pus accentul îndeosebi pe spiritualitatea isihastă.

Ulterior, cei trei tineri au participat de câteva ori la întâlniri pe­trecute în chilia părintelui Benedict Ghiuș, din București, acesta fiind cel mai important îndrumător duhovnivesc recomandat de părintele Daniil. Este o evidență că nu s-a pus problema vreunei rezis­tențe de ordin politic, organizată explicit, așa cum au fost acuzați tinerii stu­denți în timpul procesului.

O altă formă de a lua legătura cu părintele Daniil Sandu Tudor a fost atunci când acesta mai venea prin București cu treburi adminis­trative ori cultural-spirituale. Părintele Daniil era înconjurat adesea de tinerii sus-menționați, alături de alți câțiva studenți, întâlnirile petrecându-se în mod special în apartamentul profesorului Alexandru Mironescu și la Mănăstirea Plumbuita, în anii 1956-1958.

Studenții respectivi erau destul de detașați de lumea politică, inclusiv Emanoil Mihăilescu. Chiar dacă nici acesta nu avea vreo simpatie pentru comuniști, nu participase în nici un fel la acțiuni de sub­minare a noii ordini sociale. Nici măcar Radio Europa Liberă nu ascultase decât accidental, prioritatea majorității tinerilor din anii ’50 fiind învățătura și urgența de a-și găsi un loc în viață, într-o lume nouă, din ce în ce mai ostilă.

Emanoil Mihăilescu a fost arestat în lotul Rugului Aprins (1958) și a fost condamnat la cinci ani de muncă silnică, fiind acuzat de „uneltire contra ordinii sociale”.

Iată un fragment din verdictul Tribunalului Militar care a judecat întreg lotul: „Inculpatul MIHĂILESCU EMANOIL în august 1956 a participat la excursia organizată de Văsâi Gheorghe și ceilalți coin­cul­pați la Schitul Rarău, unde el a cunoscut pe Teodorescu Alexandru [părintele Daniil Sandu Tudor] - starețul schitului. Cu această ocazie, inculpatul a participat, timp de circa 10 zile, împreună cu ceilalți coinculpați, la meditațiile organizate de Teodorescu Alexandru, în cadrul cărora acesta, pe lângă problemele de ordin istoric-religios, le-a vorbit și despre unele probleme politice, afirmând în mod dușmănos că regimul democrat popular din R.P.R. [Republica Populară Română] ar fi lipsit de libertate. Tot în cadrul acestor meditații li s-a făcut o educație ostilă regimului nostru, îndemnându-i să nu ia parte la viața politică și culturală ce se desfășura în Facultate. Inculpatul Mihăilescu Emanoil, în primăvara anului 1956-1957 [?], a participat în mai multe rânduri la discuțiile care au avut loc la domiciliul lui Mironescu Șerban și la Mănăstirea Plumbuita, unde împreună cu cei­lalți coinculpați, pe lângă problemele mistico-religioase, a purtat și o serie de discuții dușmănoase la adresa regimului nostru, preconizând schimbarea acestuia, iar în timpul evenimentelor din Ungaria, a elogiat acțiunile criminale săvâr­șite de elementele contrarevolu­țio­nare. De asemenea, a mai participat și la unele întruniri așa-zise religioase, organizate de Ghiuș V. Benedict care se ocupa de educarea lor - cu care ocazie s-au purtat și discuții ostile regimului democrat popular din R.P.R.”

Cum s-a petrecut cu bună parte dintre deținuții politici ai acelor ani, anchetele erau foarte dure. Neavând experiența carcerală și a acestor anchete comuniste - în timpul cărora victimele erau supuse la amenințări, șantaj, bătăi -, majoritatea cedau și „recunoșteau” ceea ce nu făcuseră. Tot astfel s-a petrecut și cu studentul Emanoil Mihăilescu, despre care se precizează în dosarul de condamnare: „Atât la organele de anchetă penală, cât și în fața instanței [...] recunoaște în întregime faptele comise, arătând amănunțit activitatea sa dușmănoasă desfășurată împotriva regimului democrat popular din R.P.R.”.

Întrucât am avut personal o re­lație caldă cu arhitectul Emanoil Mihăilescu, am publicat unul dintre dialogurile cu acesta (în revista Tabor, nr. 3 și nr. 4/2013) și posed o seamă de înregistrări audio, realizate împreună, în care am încercat să aflu cât mai multe despre Rugul Aprins, despre oamenii pe care i-a cunoscut și despre atmo­sfera în care a trăit.

Figură nonconformistă și un suflet generos, Emanoil Mihăilescu a revenit după eliberarea din închisoare la Universitatea de Arhitectură, unde și-a încheiat studiile. A lucrat apoi ca arhitect în Bu­curești întreaga viață, având frumoase realizări profesionale. După 1989 a fost unul dintre mărturisitorii închisorilor prin care a trecut (Jilava, Gherla, Periprava etc.) ori despre Rugul Aprins.

Au avut cu adevărat un discurs anticomunist mentorii Rugului Aprins? Din anchetele și dosarele finale ale arestului celor 16 membri ar rezulta un răspuns afirmativ. În urma unor îndelungi cercetări - inclusiv nenumărate dialoguri private cu supraviețuitorii -, concluzia subsemnatului îndeamnă la un răspuns nuanțat: da, în măsura în care orice activitate cultural-spirituală care animă o seamă de oameni devine automat o formă de rezistență implicită la discursul oficial marxist, ateu; nu, întrucât adevăratele valori ale căutării de ordin isihast - în cazul membrilor emblematici ai Rugului Aprins - sunt trăite cu discreție. Rugul Aprins nu a fost o mișcare explicit anticomunistă, așa cum greșit înțeleg unii. Implicit, este adevărat, se poate spune că a fost și o formă de re­zis­tență la „noua orânduire socială”. Practicată însă cu aceeași discreție de întreaga Biserică Ortodoxă Română, ba chiar de toate cultele religioase recunoscute în România. Fiindcă, la limită, toți credincioșii practicanți ai acestora se situau pieziș față de propaganda oficială comunistă, atee - măcar lăuntric, nevăzut.

Un alt aspect este acela al păstrării memoriei Rugului Aprins prin acești supraviețuitori, precum arhitectul Emanoil Mihăilescu. Tocmai fiindcă am avut privilegiul de a fi fost relativ apropiați, trebuie să constat că există o „evoluție” a discursului și a amintirilor - care, dincolo de eventualele „patinaje” ale memoriei, se mai petrec cu îna­intarea în vârstă. Memorie care suferă influențe dinspre lecturile recente, dinspre amintirile scrise, împărtășite în spațiul public de alți confrați, dinspre convorbirile cu cercetătorii mai mult sau mai puțin avizați etc. În plus, intervine uneori și un discurs marcat - puternic, în cazul de față (voi da amănunte cu alt prilej) - de lectura propriilor dosare politice aflate la C.N.S.A.S.

Provocarea la care este chemat cercetătorul istoriei comunismului, în general, este aceea de a face slalom și printre aceste mărturii puternic amprentate post factum de accesul la dosare, de memoriile altora, de dialogurile petrecute în mod curent în mass-media etc. Fiindcă, vom constata, uneori, memoria ne poate juca nenumărate feste.