Asceză eclesială sau virtute individuală?

Asceza este întotdeauna un mijloc pentru a ajunge la adevăratul nostru scop: dobândirea Duhului Sfânt. Atunci când asceza este transformată într-un scop în sine, viaţa noastră interioară se tulbură, iar dificultăţile ridicate de patimi devin imposibil de rezolvat. Un exerciţiu duhovnicesc nu poate fi întemeiat niciodată în sine. El este efectuat întotdeauna pentru a dobândi unirea cu Dumnezeu, altfel devine doar un sprijin al patimii mândriei. Teologul grec Christos Yannaras discută aceste aspecte în lucrarea sa intitulată "Libertatea moralei".

Christos Yannaras s-a născut pe data de 10 aprilie 1935 în Atena. A efectuat studii de teologie şi filosofie la universităţile din Atena, Paris şi Bonn. În timpul petrecut la Paris a studiat în amănunt cărţile filosofului german Martin Heidegger. În urma acestui fapt va scrie una dintre cărţile sale faimoase, intitulată "Heidegger şi Areopagitul". Aceasta cuprinde o comparaţie între anumite elemente ale filosofiei heideggeriene şi tratatele Sfântului Dionisie Areopagitul. Şi-a susţinut teza de doctorat la Sorbona, în cadrul Facultăţii de Litere. În prezent este profesor emerit de filosofie în cadrul Universităţii de Ştiinţe Politice şi Sociale din Atena. În cursul timpului a publicat o serie de lucrări care i-au asigurat o recunoaştere europeană. Amintim aici: "Persoană şi eros", "Abecedar al credinţei" sau "Libertatea moralei". Precizăm că teologul grec este recunoscut şi datorită lucrărilor publicate în domeniile adiacente teologiei, cum ar fi cel al filosofiei. Asceza este iubire de frumos În lucrarea sa, intitulată "Libertatea moralei", Christos Yannaras şi-a propus să regândească anumite teme consacrate ale moralei creştine dintr-un alt punct de vedere decât cel scolastic. Din păcate, studiile de morală ortodoxă au fost influenţate de-a lungul vremii de un spirit preponderent raţionalist, care transformă viaţa duhovnicească într-un veritabil sistem închis. Am ales din această lucrare reuşită doar capitolul consacrat ascezei, denumit sugestiv: "Asceză eclesială şi virtute individuală". În debutul acestui capitol, Christos Yannaras afirmă: "Înainte de orice, asceza creştină este un eveniment eclesial, nu individual. Ea este transformarea modului de existenţă individual al naturii în eveniment personal de comuniune şi relaţie: intrarea dinamică în comunitatea de viaţă a trupului Bisericii. Asceza vizează transfigurarea dorinţelor şi a necesităţilor naturale impersonale în manifestări ale liberei voinţe personale care lucrează "viaţa cea adevărată" a iubirii". Asceza ne ajută să devenim persoane deschise către comuniunea cu ceilalţi. Dacă ea ne închide în noi înşine şi ne face să îi privim pe cei din jur cu teamă şi dezgust, atunci înseamnă că are un scop greşit. Asceza ne ajută să intrăm în atmosfera Bisericii, să fim cu adevărat celule ale trupului lui Hristos. De fapt, ceea ce vizează exerciţiile ascetice este lepădarea de sine; acea lepădare a egoismului şi individualităţii care ne separă de ceilalţi creştini. De asemenea, prin aceste exerciţii vizăm o folosire benefică a afectelor. Foamea, setea, instinctul sexual trebuie transfigurate, astfel încât să nu mai fie satisfăcute sub imboldul patimilor. De aceea, Christos Yannaras ajunge să numească asceza drept "filocalie", pentru că ea ne îndeamnă să căutăm frumuseţea virtuţilor, care încununează persoana umană şi o redau comunităţii Bisericii. "Cu un asemenea conţinut, asceza nu este nici privare, nici sărăcire de viaţă, nici duşmănie faţă de trup şi nici dispreţ faţă de materie, ca în cazul maniheenilor şi puritanilor dintotdeauna. În tradiţia Bisericii, asceza este "filocalie", iubire pentru frumuseţea "desăvârşirii nicicând atinse", care e ţelul persoanei omeneşti, restaurarea chipului tot mai palid, abia ghicit, al lui Dumnezeu în om, restabilirea individului uman în frumuseţea-i dintru început". Păstrând postul sau făcând rugăciuni, nu trebuie să ajungem să ne considerăm propriul trup drept duşman sau să credem că materia lumii este un lucru rău. Prin aceste nevoinţe trebuie să observăm din ce în ce mai mult frumuseţea lumii şi a vieţii, bucuria şi pacea pe care Dumnezeu a sădit-o în inimile noastre şi pe care păcatul o acoperă asemenea unui nor gros. Manierism şi asceză Pentru anumiţi creştini, asceza se reduce la un simplu comportament liturgic sau social. Ei consideră că nevoinţele au drept scop stabilirea unui manierism din care să poată reieşi concret statutul lor de creştini. Yannaras critică pe bună dreptate această transformare a ascezei într-un cod al bunelor maniere. "Din ce în ce mai mult, viaţa creştină pare să se limiteze la un "fel de a se comporta", la un cod al bunelor maniere. Tot mai mult, creştinismul se înstrăinează de sine, luând un caracter social adaptat măsurilor conformismului, conservării sterile, meschinăriei sufleteşti şi lipsei de curaj, ale moralismului insignifiant care încearcă să înfrumuseţeze laşitatea şi securitatea individuală, acoperindu-le cu podoaba mortală a convenienţelor sociale. Oamenii însetaţi cu adevărat de viaţă, cei care zi de zi se află în echilibru instabil pe coarda întinsă deasupra hăului tuturor morţilor posibile, cei ce se luptă cu disperare doar-doar vor discerne vreo lumină în taina de nepătruns a existenţei omeneşti, adică aceia cărora li se adresează în mod fundamental şi prin excelenţă Evanghelia mântuirii, toţi aceştia, inevitabil, sunt în afara ordinii raţional organizate, convenţionale, sociale, a creştinătăţii stabile". În mod cert, o asceză corectă ne va introduce în comuniunea plină de viaţă a Bisericii, dar, în acelaşi timp, ne va atrage şi ura celor care nu o pot înţelege. Deseori se întâmplă ca persoanele cel mai puţin înţelegătoare în acest sens să fie propriile rude sau prieteni. Mântuitorul ne-a avertizat în această privinţă atunci când a spus: "Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui" (Mt. 10:34-36). Asceza reprezintă uneori un motiv de sminteală pentru cei care resping învăţătura Bisericii. Nu trebuie să ne temem că vom pierde prin postul sau prin rugăciunea noastră respectul celor din jur. Chiar dacă lucrul acesta se întâmplă, este ceva normal. Nu este însă normal să ţinem post sau să ne rugăm pentru ca toţi oamenii să ştie cât de sfinţi suntem. Considerăm că Christos Yannaras a observat în mod corect greşelile flagrante pe care le putem face cu privire la propria viaţă ascetică. Nu ne mai rămâne decât să oferim în final un citat rezumativ sperând că fiecare creştin va ajunge la măsura unei asceze corecte. "Evenimentul ascezei - eveniment personal şi iubitor - dă evlaviei creştine caracterul de experienţă imediată, sensibilă, pe care o are nestricăciunea vieţii, şi o distinge radical, fundamental de caracterul convenţional al "isprăvii" virtuţii individuale. Într-un mod sensibil şi empiric, credinciosul refuză în viaţa-i de zi cu zi autonomia şi independenţa supravieţuirii naturale. O refuză fiindcă ea îşi este sieşi scop, pentru a primi de la iubirea lui Dumnezeu harisma vieţii, a acelei vieţi care e comuniune personală şi iubitoare cu El. Astfel, asceza trupului defineşte tangibil şi concret caracterul euharistic al moralei eclesiale, prelungirea Euharistiei - Comuniunea divină - în viaţa cea de toate zilele." "Asceza creştină este un eveniment eclesial, nu individual. Ea este transformarea modului de existenţă individual al naturii în eveniment personal de comuniune şi relaţie: intrarea dinamică în comunitatea de viaţă a trupului Bisericii." - Christos Yannaras