Aspazia Oţel Petrescu în lumina harului

În temniţa de la Mislea erau închise tinerele fete. Acolo era o tânără studentă numită Aspazia. Ea primea liniştită toată suferinţa. Şi înfrunta toate bătăile şi suferinţele cu mult curaj, urmându-L pe Mântuitorul în urcuşul acela greu pe Golgota. Redăm, în continuare, un fragment despre jertfa acestei femei credincioase care a suferit pentru ceea ce e mai important în viaţa omului - credinţa. Fragmentul a fost extras din volumul „Patericul temniţelor comuniste”, Editura Chiliei Sfântului Ipatie, 2026. 

Noaptea, care era greu de suportat în temniţă, vorbea cu Domnul aşa: Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o inimă. O inimă îngustă şi rece ca o celulă, unde, după ce Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă şi ocară, Te-au azvârlit să zaci flămând de adevăr şi ­însetat de iubire. În seara asta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. Iată, sunt singură printre şobolani şi libărci. Însă cu Tine alături sunt altfel de cum vor ei să fiu. Îţi aduc în dar candela sufletului meu pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit. Şi-ţi mai aduc floarea inimii mele. Este doar un biet fir de busuioc. L-am crescut greu. Şi lacrima cu care l-am udat a fost sărată şi amară. Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne, că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu suferinţă.

Pe-atunci, asupritorii le forţau pe deţinute să lucreze continuu în atelier pentru costumele armatei şi la benzile de broderie pentru decor. Toate trebuiau predate la 14 decembrie. Tânăra Aspazia, cea cu viaţă sfântă, era răspunzătoare. Însă spre toamnă s-a îmbolnăvit grav la plămâni. Ea nu ştia ce are. Doar simţea că are o uşoară febră. L-a rugat pe căpitan să le acorde o amânare, însă acela i-a zis:

- Ascultă la mine, Aspazia. Să nu ţi se pară glumă cu armata. Vezi să nu intri la sabotaj şi să ţi se prelungească detenţia!

Aşa bolnavă cum era, Aspazia lucra 16 ore pe zi, iar unele fete lucrau şi noaptea. În tot acest timp se rugau. După acatist se făceau rugăciuni speciale pentru oamenii care aveau probleme deosebite. Aspazia cea cu viaţă sfântă le auzea pe colege spunând: Dă-i, Doamne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o! Şi zicea şi ea la fel, însă nu ştia pentru cine se roagă. Şi se rugau împreună din toată inima.

Şi toate, în afară de ea, ştiau pentru cine se roagă aşa. Fiindcă tânăra cu viaţă sfântă nu ştia că are tuberculoză, însă doctoriţele care pătimeau şi ele în temniţă ştiau. Şi nu-i spuneau ca să n-o descurajeze.

Iar toate acele tinere au înmulţit rugăciunea către Domnul şi către Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea până când Aspazia s-a vindecat. Că-n temniţa aceea nu erau nici medicamente care să trateze boala ei. Iar minunea aceasta s-a văzut şi mai limpede atunci când în temniţă a venit caravana cu aparate speciale ca să detecteze cazurile de TBC, pentru că se înmulţiseră în acea vreme.

„Am fost bolnavă şi n-am ştiut”

Unul dintre doctori i-a spus:

- Tu ai pe ambii plămâni nişte urme. Ai fost bolnavă de TBC şi te-ai vindecat. Acum au rămas doar nişte urme.

- Am fost bolnavă şi n-am ştiut.

- Ce tratament ai luat?

- Eu nu m-am vindecat cu medicamente, a zis Aspazia, ci cu rugăciunile colegelor. Şi ce s-a vindecat de Sus, vindecat rămâne!

Atunci doctorul mult s-a mirat de credinţa ei, că nu mai întâlnise o aşa minune ca o boală atât de gravă să se vindece prin rugăciune, fără nici un alt tratament. Şi nici nu mai întâlnise până atunci vreun om ca sfânta care să mărturisească atât de tare că vindecarea ei este definitivă, când, ştiinţific, se ştia că bacilul Koch se poate reactiva oricând.

Aspazia I-a mulţumit Domnului pentru milele Sale cele bogate, că s-a tămăduit şi că a dus la bun sfârşit şi comanda aceea grea pentru armată. Şi-a zis apoi: Îţi închin, o, Dumnezeule, gândurile mele, faptele şi suferinţele mele, ca în viitor să gândesc la Tine, să grăiesc de Tine, să lucrez după voia Ta şi să sufăr pentru Tine.

Dacă una avea o durere, toate sufereau alături de ea

Şi mult s-a minunat de dragostea surorilor, care, fără să-i spună, au făcut mii de rugăciuni pentru ea. Că erau atât de unite în dragoste una faţă de alta şi faţă de Dumnezeu, încât dacă una dintre ele avea o durere, toate sufereau alături de ea ca pentru sine. Iar lui Dumnezeu Îi era foarte bineplăcută dragostea dintre surori, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac.

Într-o zi, călăii au aruncat-o pe Aspazia într-o pivniță a temniței de la Miercurea Ciuc. Și era acolo întuneric aproape cu totul. S-a uitat pe jos, că i se părea că sunt smocuri de paie. Dar cum privea ea așa, a văzut că paiele se mișcau. Atunci și-a dat seama că pivnița era plină de șobolani și că pe ea o azvârliseră acolo cu un scop.

Aspazia brodase o rochiță foarte frumoasă pentru fetița unei milițience care avea sufletul bun și zâmbetul frumos. Toate deținutele au iubit-o pentru zâmbetul ei, că nu vedeau așa ceva pe chipul vreunui asupritor. Toți erau încruntați și înfricoșători. Iar rochița o brodase fără să știe decât numai fetele din celulă, că era interzis așa ceva. Și au lucrat, păzindu-se una pe alta, numai când paza nu era așa atentă.

Însă milițiencele cele rele au aflat și au vrut să-i facă rău colegei lor. Așa că o sileau pe ­Aspazia să mărturisească fapta. Ea însă, cunoscând gândul lor, nu a mărturisit nimic.

- Povestește! Cum s-a întâmplat?

- N-am ce povesti!

- Te trimit într-un loc de unde n-ai să ieși decât ca scândura aia!, i-a spus călăul-șef ungur.

Și i-a arătat o scândură învechită și cu nodurile ieșite. Așa că a fost dusă în pivniță ca să aleagă fie moartea cumplită, fie mărturia care să-i facă rău aceleia.

Orele au început să treacă și nimeni nu venea să o scoată de acolo. Era cumplit să petreacă noaptea acolo. Mai ales că nu se putea apăra cu mâinile, fiindcă le avea legate la spate cu niște cătușe care o strângeau foarte tare. Așa că jivinele acelea puteau s-o muște.

Aspazia s-a uitat încă o dată la șobolani și a băgat de seamă că nu le era frică de ea. Unul ­s-a apropiat până la jumătatea scării și a privit-o cu niște ochi demonici, goi, dar n-a urcat până pe treptele pe care stătea ea. Era comandantul de haită care simțise prada cea mare.

Aspazia era foarte curajoasă, însă în acea situație a cuprins-o o spaimă de moarte. Nici nu mai putea să se miște de frică. Parcă încremenise. Nu mai simțea nici frig, nici durerea pricinuită de cătușe. Se gândea de-acum că turma aceea de șobolani se va năpusti spre ea și o va ronțăi.

A fost cuprinsă de o mare deznădejde, încât nu și-a mai amintit nici o rugăciune. Atunci, în acel moment de grea neputință, sfânta s-a pomenit strigând, cu o voce străină, strangulată de spaimă:

- Doamne! Nu mă lăsa!

Și, în clipa următoare, i s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Pivnița, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul ei era numai alb. Un alb nemărginit, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. ­Aspazia trăia o stare de uluire. Ieșise parcă din timp și din spațiu. Și nu mai știa ce era și unde era.

Lumina aceea care învăluia pivnița era harul Duhului Sfânt

Lumina aceea se răspândise peste tot, iar de-acum sfânta a simțit o încredere nețărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat. Că lumina aceea care învăluia pivnița era harul Duhului Sfânt. Și-și simțea inima arzând. Astfel, învăluită în lumină, Aspazia a așteptat parcă o veșnicie, în picioare, sprijinită de ușa pivniței.

Spre seară, a venit sergenta s-o scoată ca să mănânce. Și aceea nu era dintre cele rele. I-a scos cătușele și s-a uitat cu groază la mâinile deţinutei. Aveau culoarea prunelor coapte. Apoi s-a uitat lung la ea, fiindcă simțea că se întâmplă ceva cu ea, însă era ascuns de ochii ei. Și i-a zis:

- Nu știu cum poți tu să primești pedepse și, în loc să ne urăști, suporți chinuri ca să ne scapi din necazuri.

Iar aceasta a spus-o fiindcă știa că Aspazia își pusese viața în primejdie pentru una dintre
ele. Că dac-ar fi vorbit, acea milițiancă ar fi intrat nevinovată în temniță. Iar ea voia s-o salveze. De aceea a preferat să sufere în locul ei. Iar Domnul cel atotmilostiv, văzând jertfirea ei, a trimis harul Său cel mângâietor ca s-o ferească de cumplita moarte, fiindcă în noaptea aceea ­Aspazia ar fi murit mușcată de șobolani.