Sfinţii Văratecului, lumini pentru sufletul iubitor de Dumnezeu

Între 14 și 17 august 2026, Mănăstirea Văratec a trăit unele dintre cele mai însemnate zile ale istoriei sale recente. Hramul „Adormirea Maicii Domnului”, pomenirea Sfântului Cuvios Iosif de la Văratec, proclamarea locală a canonizării Sfintelor Cuvioase Nazaria, Olimpiada și Elisabeta (Safta) Brâncoveanu, precum și prima lor prăznuire, alături de Sfântul Cuvios Gheorghe Pelerinul, au adunat obștea monahală, ierarhi, clerici și numeroși pelerini într-o singură rugăciune de mulțumire.

Pentru obștea Văratecului, aceste zile au însemnat însă mai mult decât o succesiune de slujbe și momente solemne. Ele au făcut vizibilă continuitatea unei tra­diții duhovnicești de aproape două veacuri și jumătate. De la părinții și maicile întemeietoare până la obștea de astăzi, aceeași chemare la rugăciune, ascultare, nevoință și slujire a fost transmisă din generație în generație.

Sfințenia unui loc nu se zidește într-o singură zi și nici într-o singură generație. Ea se naște din rugăciunea transmisă de la duhovnic la ucenic, din rânduiala păstrată cu fidelitate și din jertfa discretă a celor care au înțeles că viața monahală este, deopotrivă, căutare a lui Dumnezeu și responsabilitate pentru aproapele.

Tocmai de aceea, proclamarea Sfintelor Cuvioase Nazaria, Olimpiada și Elisabeta nu poate fi despărțită de istoria Văratecului. Sfânta Nazaria vorbește despre rădăcina isihastă a obștii; Sfânta Olimpiada despre puterea de a transforma rugăciunea în zidire și responsabilitate, iar Sfânta Elisabeta despre întâlnirea dintre viața duhovnicească și milostenie.

Trei vieți diferite și o singură mărturie: sfințenia poate rodi în liniștea rugăciunii, în ascultarea zilnică, în purtarea respon­sabilității unei obști și în slujirea celui aflat în nevoie.

14 august - începutul sărbătorii, sub acoperământul Maicii Domnului

Cele patru zile au început ­vineri, 14 august, în ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului. La Altarul de vară al mă­năstirii a fost săvârșită slujba ­Prohodului Maicii Domnului, la care au participat obștea monahală și pelerinii veniți pentru hram. A urmat procesiunea cu Sfântul Epitaf, într-o atmosferă de rugăciune și evlavie. Era începutul unei sărbători care avea să unească în chip firesc cinstirea Maicii Domnului cu pomenirea sfinților care au rodit duhovni­cește sub acoperământul ei la Văratec. În acea seară mănăstirea se pregătea nu numai pentru hramul său istoric, ci și pentru un moment așteptat cu emoție de întreaga obște: proclamarea locală a canonizării a trei dintre monahiile care au sfințit acest loc prin viața și nevoința lor.

15 august - hramul „Adormirea Maicii Domnului”

Sâmbătă, 15 august, Mănăstirea Văratec și-a sărbătorit hramul principal, „Adormirea Maicii Domnului”. Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Înalt­prea­sfin­țitul Părinte Antonie, Arhiepiscopul Chi­șinăului, Mitropolitul Basarabiei și Exarh al plaiurilor, alături de un sobor de clerici, în prezența numeroșilor credincioși veniți să se roage împreună cu obștea.

Bucuria praznicului nu s-a încheiat odată cu Sfânta Liturghie. Spre seară, Văratecul a intrat din nou în ritmul rugăciunii, de această dată pentru cinstirea unuia dintre părinții săi duhov­nicești.

Privegherea Sfântului Cuvios Iosif - părintele duhovnicesc al Văratecului

În seara zilei de 15 august, Preasfințitul Părinte Nectarie de Bogdania a săvârșit Privegherea în cinstea Sfântului Cuvios Iosif de la Văratec. În anul proclamării celor trei cuvioase, această Priveghere a căpătat o semnificație aparte. Pomenirea Sfântului Iosif, duhovnicul și povățuitorul obștii, s-a întâlnit cu așteptarea zilei în care Biserica avea să proclame solemn sfințenia monahiilor care au crescut în aceeași tradiție duhovnicească. Legătura nu este doar una istorică. Ea descoperă felul în care o moștenire duhovnicească se transmite. Există părinți care seamănă, ucenici care primesc și sporesc ceea ce li s-a încredințat și generații care păstrează rânduiala chiar și atunci când cei care au întemeiat-o nu mai sunt văzuți.

Astfel, în noaptea dintre 15 și 16 august, pomenirea părintelui duhovnicesc al Văratecului s-a unit cu așteptarea proclamării sfintelor maici. Înainte ca Tomosul de canonizare să fie citit în fața mulțimii, Văratecul își cinstea în rugăciunea Privegherii unul dintre părinții care au așezat temeliile acestei moșteniri.

16 august, o zi înscrisă pentru totdeauna în istoria Văratecului

Duminică, 16 august 2026, Mănăstirea Văratec a trăit momentul istoric al proclamării locale a canonizării Sfintelor Cuvioase Nazaria, Olimpiada și Elisabeta (Safta) Brâncoveanu.

Sfânta Liturghie a fost să­vâr­șită de un sobor de zece ierarhi, în frunte cu Înalt­prea­sfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, alături de un numeros sobor de arhierei şi de preoți si diaconi slujitori și în prezența pelerinilor veniți să fie martorii acestui moment.

La finalul Sfintei Liturghii a avut loc proclamarea locală solemnă a canonizării. Tomosul sinodal a fost citit de Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor. În acel moment, cele trei cuvioase au fost așezate înaintea credincioșilor nu numai ca personalități ale istoriei Văratecului, ci ca modele vii de sfin­țenie.

Sfânta Cuvioasă Nazaria este legată de începuturile așezării monahale și de întărirea aici a duhului vieții isihaste. Sfânta Cuvioasă Olimpiada și-a legat viața de întemeierea, organizarea și dezvoltarea mănăstirii, asumând cu jertfelnicie răspunderea pentru obștea aflată în creștere. Sfânta Cuvioasă Elisabeta, cunoscută în lume drept Safta Brâncoveanu, a unit viața de rugăciune cu o impresionantă lucrare de milostenie, pentru ca mai apoi să aleagă Văratecul drept loc al nevoinței sale monahale.

Cele trei vieți răspund și unei întrebări mereu actuale: Unde se poate afla sfințenia? Mărturia lor arată că ea nu este legată de un singur fel de slujire. Poate crește în liniștea rugăciunii, în ascultare, în responsabilitatea conducerii unei comunități și în grija concretă față de cel aflat în suferință. Canonizarea nu este, prin urmare, doar recunoașterea unui trecut. Ea pune înaintea prezentului un model și, odată cu acesta, o responsabilitate.

O moștenire care trebuie continuată

Această dimensiune a conti­nuității s-a regăsit în chip deosebit în cuvântul stavroforei Iosefina Giosanu, stareța Mănăstirii Văratec. Pentru obștea pe care o păstorește, canonizarea nu înseamnă doar bucuria de a vedea recunoscută sfințenia unor înaintașe. Ea înseamnă și con­știința unei moșteniri primite.

Maica stareță a vorbit despre ceea ce primele maici ale Văratecului au lăsat generațiilor care le-au urmat: nu numai ziduri, biserici și o mănăstire frumoasă, ci, mai presus de acestea, o anumită trăire duhovnicească. Această moștenire este asemenea unui „vas plin de trăire duhov­nicească”, păstrat de gene­rațiile de monahii care s-au nevoit la Văratec. Imaginea capătă o forță aparte în lumina canonizării. O mănăstire poate păstra zidurile ctitorilor săi, obiectele lor sau documentele care le consemnează viața. Dar adevărata continuitate începe atunci când păstrează duhul în care aceștia au trăit. Din această perspectivă, proclamarea din 16 august nu a fost doar încununarea unei cercetări istorice și nici numai recunoașterea oficială a sfin­țeniei celor trei cuvioase. Pentru obștea actuală, ea a devenit o chemare: ceea ce a fost primit trebuie păstrat, trăit și transmis mai departe.

Prima Priveghere în cinstea noilor ocrotitoare

Seara zilei de 16 august nu a încheiat sărbătoarea. Dimpotrivă, a deschis un alt moment cu valoare istorică. La Mănăstirea ­Văratec a fost săvârșită prima Priveghere în cinstea Sfintelor Cuvioase Nazaria, Olimpiada și Elisabeta, împreună cu Sfântul Cuvios Gheorghe Pelerinul. Slujba a fost săvârșită de Prea­sfințitul Părinte Nectarie, Episcopul ortodox român al Irlandei și Islandei, înconjurat de un sobor de preoți.

Dacă dimineața zilei de 16 august fusese momentul proclamării publice și solemne, seara a adus ceva diferit și foarte apropiat pentru obștea Văratecului: intrarea noilor sfinte în rugăciunea liturgică a propriei lor mănăstiri. Pentru prima dată după proclamare, numele Nazaria, Olimpiada și Elisabeta nu mai erau rostite doar în evocarea istoriei. Erau chemate ca nume de sfinte. Pentru prima dată, cântările Privegherii le cinsteau în locul în care ele însele se rugaseră, ascultaseră slujbele Bisericii și își purtaseră nevoința. Aici se descoperă unul dintre sensurile cele mai profunde ale canonizării. Biserica nu schimbă trecutul atunci când proclamă un sfânt; îl așază într-o lumină nouă și îl aduce în rugăciunea prezentului. Memoria devine pomenire liturgică, iar istoria devine mijlocire. Pentru obștea de astăzi, momentul a avut și o puternică dimensiune de continuitate. Aceeași rânduială a Privegherii care a însoțit generații de monahii răsuna acum pentru maici care aparținuseră cândva aceleiași obști. Văratecul se ruga acum sfintelor care, odinioară, se rugaseră în acest aşezământ. O zi istorică se încheia, iar o nouă tradiție liturgică începea.

17 august, prima prăznuire

În ziua de luni, 17 august, Mănăstirea Văratec a trăit pentru întâia dată sărbătoarea Sfintelor Cuvioase Nazaria, Olimpiada și Elisabeta, împreună cu pomenirea Sfântului Cuvios Gheorghe Pelerinul. Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Preasfințitul Părinte Nectarie, Episcopul ortodox român al Irlandei și Islandei, înconjurat de un sobor de preoți.

După Prohodul Maicii Domnului, după hram, după Privegherea Sfântului Iosif, după proclamarea solemnă și după prima Priveghere în cinstea noilor sfinte, ziua de 17 august a avut pentru obște sensul unei împliniri. Cele trei cuvioase au fost pomenite pentru prima dată aici, în mănăstirea în care au viețuit și s-au nevoit, în ziua lor de prăznuire, ca sfinte ale Bisericii și ocrotitoare ale Văratecului. Numele lor, păstrate până acum de istoria mănăstirii, de documente, de tradiția obștii și de memoria generațiilor de monahii, au intrat deplin în ritmul liturgic al locului. Prima prăznuire înseamnă însă mai mult decât apariția unei noi date în calendarul mănăstirii. Ea înseamnă asumarea unei moșteniri. Dacă Biserica le așază pe cele trei cuvioase înaintea credincioșilor drept modele de urmat, pentru obștea Văratecului apropierea lor este și mai concretă: aici au trăit, aici s-au rugat, aici au slujit și aici au lăsat o rânduială care continuă. Canonizarea privește spre trecut, dar lucrează pentru viitor.

Patru zile, o singură rugăciune

Privind în urmă la cele patru zile, rămâne mai presus de toate mulțumirea. Mulțumire lui Dumnezeu pentru binecuvântarea revărsată asupra Mănăstirii Văratec. Mulțumire Maicii Domnului, sub al cărei acoperământ această obște a crescut de-a lungul veacurilor. Mulțumire Sfântului Cuvios Iosif de la Văratec, părinte și povățuitor al acestei vetre monahale, Sfântului Cuvios Gheorghe Pelerinul și Sfintelor Cuvioase Nazaria, Olimpiada și Elisabeta, ale căror nume sunt înscrise pentru totdeauna între ocrotitorii Văratecului. Mulțumire ierarhilor și clericilor care au slujit, monahiilor, binefăcătorilor și tuturor ostenitorilor care au contribuit la pregătirea sărbătorii. Și mulțumire pelerinilor care au trecut pragul mănăstirii și au făcut ca bucuria Văratecului să devină bucuria unei întregi Biserici.

Pentru obște proclamarea canonizării nu reprezintă încheierea unui drum, ci începutul unei responsabilități: aceea de a păstra vie moștenirea duhovnicească primită de la cei care au viețuit aici și de a transmite mai departe aceeași rânduială a rugăciunii, ascultării și slujirii. Aceasta este, poate, mărturia cea mai puternică a celor patru zile: o mănăstire nu trăiește numai din istoria pe care o păstrează, ci din fidelitatea cu care o continuă. În aceste patru zile, istoria nu a fost doar evocată, ci a devenit rugăciune. Iar Văratecul merge mai departe purtând în rugăciunea sa numele sfinților săi. Generațiile trec, dar rugăciunea rămâne. Generațiile trec, dar rânduiala rămâne.

Generațiile trec, dar credința rămâne.