Aşteptarea sărbătorilor

În lumea satelor de altădată, odată cu intrarea în Postul Crăciunului şi, mai ales, după Sfântul Nicolae, oamenii trăiau cu nerăbdare fiecare zi, aşteptând şi pregătindu-se, din toate punctele de vedere, pentru perioada sărbătorilor de Anul Nou. Starea de spirit dominantă a oamenilor era bucuria; astfel, copiii erau cu gândul la colinde, la stea sau irozi, flăcăii se pregăteau pentru a intra cât mai bine în pielea personajelor de la capră, de la căiuţi, de la urs sau de la cetele de urători, în timp ce fetele mari aveau o mare grijă: să se pregătească sufleteşte cât mai bine spre a nu „rata“ şi Câşlegii ce urmau, sperând că vor ieşi în primăvara următoare măritate; pentru aceasta trebuiau să se îngrijească, alături de mamele lor, ca gospodăriile să arate bine, astfel încât să nu ajungă de ocară prin sat, ştiut fiind faptul că erau destui hâtri care veneau cu uratul şi apoi spuneau celor care le era dragă fata: „Văzu-şi, bre, la casa prietenei tale cum prin crăpăturile de la fereastră se dădeau şoarecii cu sania la vale!?“. Femeile scoteau din casă toate lucrurile, le scuturau şi le spălau indiferent de gerul de afară; unele chiar îşi văruiau casa şi spălau ferestrele şi uşile, astfel încât, atunci când veneau vecinele şi rudele cu pomana de Crăciun, casa lor arăta ca un pahar curat!

Toată lumea se înnoieşte, de aceste lucruri având grijă părinţii în săptămâna dinaintea Crăciunului; tot acum se procura şi ceea ce mai era nevoie pentru o sărbătoare îndestulată, doar nu degeaba se spunea pe vremuri: „Paştele fudulului şi Crăciunul sătulului!“. Taţii obişnuiau să facă rost sau să confecţioneze singuri opinci pentru odraslele mai răsărite; aceste originale încălţări erau „testate“ prima oară înainte de Crăciun, atunci când preotul umbla cu Ajunul, iar odraslele înotau prin zăpadă şi strigau din toţi rărunchii „Ni aho“; strădania vestirii Naşterii Domnului era răsplătită cu plăcinte, chiroşte, turte, nuci, mere şi alte bunătăţi. Într-o lume în care Postul Crăciunului era asimilat cu o perioadă consacrată Maicii Domnului, interdicţiile alimentare fiind adesea respectate, gândurile oamenilor fugeau totuşi uneori spre apetisantele bucate ce urmau a fi „îndrumate“ spre stomac de la Crăciun înainte; mulţi copii dornici de o lingură de lapte erau ameninţaţi de mamele lor cu expresia: „Vezi poate-ţi taie popa limba!“. Celor mari le era gândul la chişca şi cârnăciorii preparaţi cu usturoi, la cigheraş şi costiţe fripte în tigaie sau la răcituri făcute din picioarele porcului ce-şi trăia ultimele zile în coteţ; cei mai bătrâni deveneau mai răbdători cu mâncarea de post, atunci când se gândeau cum îşi vor unge gâtul cu vreo câteva jumări încinse-n tigaie! În societăţile tradiţionale, animalele, mai ales unele dintre ele, aveau o poziţie specială. Peste tot, vaca era simbolul fertilităţii, al fecundităţii şi bunăstării, întruchipând pământul hrănitor şi zămislitor. Vaca şi boul erau socotite sfinte, „fiind trimise de Dumnezeu pe pământ spre a fi de ajutor oamenilor“. În acest sens, ţăranii nu se sfiiau să se roage pentru sănătatea, sporul şi hrana vitelor, dând liturghii şi făcând chiar slujbe religioase pentru ele. Multe dintre ceremoniile şi practicile apotropaice aveau loc în cadrul unor anumite sărbători din calendarul popular. Una dintre acestea era Sărbătoarea vitelor sau Sfântul Modest, de pe 18 decembrie. Ziua era prăznuită pentru bolile de vite şi pentru paza lor, oamenii obişnuind să aducă preotul acasă, rugându-se la Dumnezeu în genunchi şi făcând agheazmă, cu ea stropind ograda, ocoalele, grajdurile şi toate vitele; procedând aşa, credeau că vitele se vor înmulţi mai uşor, preotul rugându-se la Dumnezeu să le ferească de boli; agheazma din această zi era păstrată cu mare grijă, vitele fiind din când în când stropite preventiv ori dându-li-se în tărâţe. Cine crede că în Postul Crăciunului de altădată nu existau petreceri se înşală; e adevărat, nu se făceau hore sau nunţi, deşi a circulat o zicere de felul: „Frunză verde frunz-ai fost,/ Mai văzut-ai nuntă-n post?/ Am văzut la un ţigan,/ Cu fasole şi bostan“. În schimb, postul acesta era plin de şezători, clăci sau furcării ş.a. La şezători şi la clăci se muncea cât se muncea, însă mulţi veneau şi pentru a auzi şi a povesti tot felul de întâmplări, legende, glume sau jâtii; apoi, tinerii obişnuiau să cânte, uneori fiind permis chiar şi jocul! În aşteptarea Crăciunului şi a Anului Nou, oamenii deveneau mai buni, mai generoşi şi mai optimişti, sperând că Naşterea Domnului şi Anul Nou vor veni cu sănătate, bunătate şi pace. Toate acestea le doresc, în 2008, şi cititorilor acestor rânduri pentru suflet!