Bărbatul înțelept care și-a clădit casa pe stâncă

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 494–495

„(Sf. Cuv. Irodion de la Lainici) era de loc din București. Intrând de mic în nevoința călugărească la Mănăstirea Cernica, în puțină vreme a deprins bine meșteșugul luptei duhovnicești, încât pe mulți întrecea cu rugăciunea, cu smerenia și ascultarea. Apoi a primit marele și îngerescul chip al schimniciei cu numele de Irodion.

Sfântul Ierarh Calinic, pe când păstorea Eparhia Râmnicului, cunoscând petrecerea Cuviosului schimonah Irodion, în vara anului 1853 l-a hirotonit diacon și preot și l-a numit egumen la Schitul Lainici de pe Valea Jiului. Apoi l-a făcut arhimandrit și îl avea de sfetnic și duhovnic. Și atât de mult îl iubea și se cucerea de sfințenia vieții lui, că adeseori îl vizita la schit, numindu-l «luceafărul de la Lainici».

(...) Pentru multa lui smerenie, arhimandritul Irodion s-a învrednicit de la Hristos de darul preasfintei rugăciuni și al izgonirii duhurilor necurate. De aceea, nu puțini bolnavi și neputincioși de prin satele Olteniei și Transilvaniei alergau la el și se vindecau, încât numele său se făcuse cunoscut peste tot. Acest mare stareț se învrednicise și de darul înaintevederii. Că multora le spunea gândurile cele de taină și le vestea cele viitoare.

Odată, o femeie i-a adus, după obicei, un vas cu lapte de la capra ei. Iar cuviosul i-a răspuns:

— Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!

— Ba da, părinte, a zis femeia, de la capra mea este.

— Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta!

Deci, vădită fiind femeia, și-a mărturisit păcatul și, luând binecuvântare, din ziua aceea n-a mai drăcuit.

Așa a trăit Sfântul Irodion, totdeauna arzând pentru dragostea lui Hristos, ca o făclie în sfeșnic, mângâind, vindecând și folosind duhovnicește atât pe mireni, cât și pe călugări.”

(Cuvinte ale sfinților români, pr. Narcis Stupcanu)