Evlavia față de Maica Domnului

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 546-547

„După primirea schimei monahale, părintele Gherasim (Ilie) și-a înmulțit nevoința. Repeta zilnic Psaltirea și cele șapte laude pe care le știa pe de rost, iar noaptea făcea sute de metanii cu rugăciunea lui Iisus. Era un suflet foarte nevoitor, tainic și avea mare evlavie către Maica Domnului. Vorbea puțin și avea darul lacrimilor.

Părintele Gherasim purta cu sine întotdeauna icoana Maicii Dom­nului. O învelea într-un șervet curat, o punea în traistă, alături de Viețile Sfinților, și mergea cu oile la păscut. În pădure, agăța icoana în trunchiul unui fag, citea Acatistul Bunei Vestiri și făcea metanii.

Odată, pe când se ruga, a început a plânge în hohote înaintea icoanei Maicii Domnului. Trecând pe acolo, un pădurar l-a întrebat:

– Ce ți s-a întâmplat, părinte, de plângi așa?

– M-am lovit la un picior.

– Lasă, frate, că o să-ți treacă!

– Să dea Dumnezeu să-mi treacă!

Așa își ascundea părintele Gherasim nevoința.

Acest tânăr ostaș al lui Hristos avea și o altă nevoință de taină. Totdeauna cugeta la moarte și la ceasul înfricoșatei judecăți. Când auzea că vreun părinte este greu bolnav, se ducea lângă el, îi spunea cuvinte de mângâiere, se ruga pentru dânsul, îi citea din sfintele cărți, apoi începea să verse lacrimi.

– De ce plângi, părinte Gherasim? îl întreba bolnavul.

– Plâng pentru că mi se apropie ceasul morții, iar eu încă nu m-am pregătit!

Monahul Gherasim se ducea uneori noaptea în cimitir și acolo se ruga și plângea singur. Iar în chilie își făcuse, în loc de pat, un sicriu în care se odihnea câteva ceasuri.

Într-o zi i-a zis un părinte:

– Câte sicrie de acestea o să putrezească până vei muri sfinția ta!

– Eu cred în bunul Dumnezeu - a răspuns el - că acesta îmi va fi mie casa de veci!

După puțină vreme cuvântul lui s-a împlinit.

(…) Odată s-a îmbolnăvit părintele Gherasim și i-a zis egumenul:

– Să-ți aducem un doctor, să te faci sănătos?

Iar el i-a răspuns cu lacrimi:

– Iertați-mă, părinților, eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea necaz și boală, numai să mă mântuiesc. Deci dacă Dumnezeu a făcut milă cu mine, eu să mă împotrivesc?”

(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)