Biserica de sub Catedrala din Giurgiu

Câtă forţă şi cât curaj jertfelnic trebuie să aibă un neam ca, atunci când ocupanţii vremelnici îi interzic credinţa strămoşească, să se îngroape, la propriu, cu Biserica şi cu morţii lui în pământ, şi acolo să-şi continue mărturisirea? Răspuns la o asemenea întrebare afli la Giurgiu. În acest oraş dunărean unde, tainic, o veche biserică îngropată sub actuala catedrală cheamă, prin puţinele artefacte care se mai păstrează de la ea, la veşnică mărturisire ortodoxă.

În acest răstimp al Învierii Mântuitorului Hristos, Catedrala din Giurgiu mărturiseşte, zilnic, ea însăşi, o pregustare a Învierii. Nu peste multe zile, din vechea biserică îngropată sub ea, ca dintr-un mormânt, ne va vesti îngerul: „Nu vă spăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde l-au pus“ (Marcu 16, 6). Căci, cu adevărat, sub Catedrala „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ şi „Adormirea Maicii Domnului“ din Giurgiu viază, de mai bine de două veacuri, o biserică îngropată.

Neîngăduit deasupra a fi zidită

 „Fie că i s-a spus Trimamius în timpul romanilor, fie că genovezii, în trecerea lor, l-au botezat Santo Girgio, oricâte hoarde barbare ar fi trecut, oricâte pustiiri ar fi suferit, ori de câte ori s-ar fi rezidit, în parte sau întreg… viaţa lui a depănat un mai mare număr de ani decât îşi poate cineva închipui, şi ea nu a fost niciodată întreruptă timp atât de îndelungat cum s-a putut crede. Un popor poate suferi o prefacere, un amestec cu alte popoare, modificarea graiului, schimbarea portului, poate chiar să-şi schimbe numele, dar niciodată nu piere“, spunea la 1935 Scarlat Stănescu, cu privire la oraşul său, primarul de atunci al Giurgiului. Acelaşi lucru se întâmplă cu credinţa creştinilor de aici.

Cucerită de turci la 1420, cetatea Giurgiului a fost transformată în raia pentru patru sute de ani, cu scurte perioade în care domnitorii Ţării Româneşti, apărători ai creştinătăţii, au reuşit să recucerească pământurile care le aparţineau de drept. Până la Tratatul de la Adrianopol din 1829, creştinilor din Giurgiu nu li s-a îngăduit să-şi ridice lăcaşuri de cult deasupra pământului şi nici să aibă clopote în ele. De aceea, pentru a nu-şi pierde credinţa, ei s-au îngropat în pământ, cu Biserica şi cu cimitirele lor. O mărturisesc documentele vremii (Cartografia bisericilor bucureştene pe anul 1810, o hotărâre a tribunalului turcesc din Giurgiu din 1806), dar mai presus de toate, inscripţia cioplită în piatră, în limba română, cu caractere chirilice, care se găsea la intrarea în  sfântul lăcaş, păstrată astăzi în muzeul episcopiei, care spune aşa: „Inscripţie deasupra monumentului/ Sub acest monument zidit/ Jertfelnic biserici vechi existând/ La anul 1806 în pământ clădită/ Cu hramul Adormirii Maicii Domnului slăvită/ Sub oblăduire otomană fiind/ Neîngăduit deasupra a fi zidită/ La anul 1851 din nou s-a înfiinţat/ Sub acel hram înălţat/ Şi cea veche s-a stricat/ Prin îndemnul părintelui protopop/ Anume Dragan Mirodat/ Sub îngrijirea dumnealor/ Manole Grabobici şi Daniile Denea/ Epitropii acestei biserici/ În a jertfelnicului mărire/ Întru veşnică pomenire/ Scriitor Dascălu Dumitru, an 1859“.

Simbol al libertăţii şi al credinţei

Lucrările de specialitate, precum şi un sondaj arheologic consemnează că biserica îngropată de creştinii giurgiuveni ai veacului al XIX-lea şi urmele cimitirului lor subteran se află parte în latura dreaptă a actualei catedrale, parte în părculeţul din faţa sa.

„Această frumoasă şi monumentală catedrală este simbolul eliberării de sub stăpânirea otomană. În perioada ocupaţiei turceşti, deşi a avut întotdeauna biserici, în Giurgiu, acestea  au fost semiîngropate sau chiar îngropate. Astfel de construcţii se găsesc şi pe malul bulgăresc al Dunării, la Ruse, de pildă.

În biserica de sub actuala catedrală, «biserica din groapă», cum era denumită în trecut, se adunau creştinii, care reuşeau astfel să-şi păstreze identitatea ortodoxă şi cea de neam şi să o transmită generaţiilor viitoare. Catedrala de astăzi, ridicată printr-o decizie a generalului Pavel Kiseleff în 1840-1852, are în fundaţia ei pietre şi elemente de construcţie care provin din zidurile fostei cetăţi a Giurgiului. Asemenea biserica Schitului «Sfântul Nicolae» din oraş. Ea a fost înălţată după eliberarea oraşului de sub stăpânirea otomană, când locuitorii şi autorităţile au simţit nevoia ridicării unui monument al dezrobirii neamului. Biserica îngropată este prezentă în conştiinţa noastră, pomenirea ei făcându-se cu prilejul hramului istoric, «Adormirea Maicii Domnului», pe care îl moşteneşte şi actuala catedrală, şi al hramului nou, «Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe». Din biserica veche se păstrează inscripţia în piatră, câteva icoane, montate pe actuala catapeteasmă, şi câteva sfeşnice şi candele. După înfiinţarea Episcopiei Giurgiului şi alegerea ca prim episcop al acestei eparhii a Preasfinţitului Părinte Ambrozie, au fost făcute demersuri pentru decopertarea şi cercetarea sitului arheologic. Dar, până în prezent, nu s-a reuşit mare lucru, identificându-se doar amplasamentul bisericii îngropate. Suntem însă încrezători în ajutorul Domnului şi al Sfântului Gheorghe şi sperăm că autorităţile ne vor sprijini în demararea unui proiect de punere în valoare a acestui atât de preţios lăcaş subteran“, ne-a mărturisit părintele Marian Ciocănel, parohul Catedralei din Giurgiu.

„Nu vă spăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde l-au pus“, spune îngerul femeilor mironosiţe. Despre Înviere mărturiseşte şi această biserică îngropată, şi cei din ţintirimul ei subteran. Deopotrivă şi noi, cei de deasupra, care în zbaterea noastră zilnică nădăjduim în lumina Învierii Mântuitorului lumii…