Biserica din Mănăstirea, ca o pasăre Phoenix

Biserica cu hramurile „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir” și „Sfântul Mucenic Nestor”, din Parohia Mănăstirea, Protopopiatul Oltenița, Episcopia Sloboziei și Călărașilor, ctitorie a domnitorului Matei Basarab și a doamnei sale Elina, va fi restaurată cu bani europeni. În acest fel, sfântul locaș, ridicat într-o zonă deosebit de bogată în situri preistorice, va putea fi inclus într-un circuit cultural și-și va pune mai bine în valoare strălucirea de odinioară. Trecutul bisericii, pictată de Olga Greceanu, este legat nu numai de numele marelui domn valah, ci și de cele ale regilor României.

Lumina galbenă-gutuie a unei zile de toamnă târzie, căzută peste câmpurile din apropierea Dunării, și zidul masiv de piatră al vechii biserici voievodale din localitatea călă­rășeană Mănăstirea te poartă nostalgic, stimulându-ți imaginația, spre trecutul acestor pământuri. Zone întinse locuite de fabuloase civili­zații preistorice, măcinate de frământate timpuri războinice, călcate de voievozi, politicieni, scriitori și regi, despre care mulți dintre noi nu știm nimic, sau cunoaș­tem foarte puțin. Doar ei, țăranii născuți din tina câmpiei de aici, duc în tăcerile lor spre un timp înveșmântat în hlamida veșniciei toate nevăzutele, neștiu­tele și tainicele lucrări ale trecutului petrecute sub cerul lor. Doar ei poartă în lumina candelei din inimi scânteierea acelor vremuri, ca pe niște scăpărături de cremene, ce le vor încinge, permanent, sufletele.

Proiect de peste 21 de milioane de lei

În luna mai a acestui an, a fost semnat un contract de finanțare nerambursabilă, în valoare totală de peste 21 de milioane de lei, fonduri europene, în cadrul Programului Operațional Regional 2014-2020, pentru proiectul „Consolidare, restaurare și conservare” a bisericii cu hramurile „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” și „Sfântul Mucenic Nestor” din localitatea Mănăstirea, județul Călărași. Astfel, locașul voievodal valah va renaște ca pasărea Phoenix din propria istorie.

Proiectul vizează, pe bună dreptate, valorificarea și introducerea în circuitul turistic a monumentului cultural voievodal
situat în zona siturilor arheologice preistorice, în special Sultana - Malul Roșu, primul sit gumel­nițean cercetat științific încă din anii ’20 ai secolului trecut, unul dintre cele mai spectaculoase din țară, de unde au fost scoase la lumină fascinante obiecte de plastică antropomorfă datând din mileniul IV î.Hr. Cercetările, începute de Ion Andreiescu și Vladimir Dumitrescu, au scos la lumină, printre alte artefacte, celebrul tezaur din obiecte din aur, cel mai mare descoperit la nord de Dunăre, format din trei figurine antropomorfe, saltaleoni (fragmente de sârmă spiralată) și un lănțișor format din șapte verigi, în greutate totală de 36,170 g, sau „Vasul cu îndrăgostiți” de la Sultana, una dintre capodoperele artei preistorice, cu nimic mai prejos de celebrul „Gânditor” de la Cernavodă.

Proiectul are o perioadă de implementare de 30 de luni și vizează o serie de investiții precum: restaurarea și consolidarea frescei interioare, a componentelor artistice din lemn, amenajarea incintei, construirea unui corp anexă, realizarea unui sistem de iluminat arhitectural ambiental, digitalizarea locașului de cult, refacerea instalațiilor sanitare, electrice și termice.

Ridicarea ctitoriei voievodale

Bătrânii satului încă mai poartă în povestirile lor imaginea începuturilor care au dus la ridicarea sfântului lor locaș de cult. Era pe vremea voievodului valah Matei Basarab, amenințat grav de răscoala seimenilor și lefegiilor sârbi și albanezi din garda sa personală. Atunci, domnitorul s-a ascuns în tufișurile de la marginea satului, care pe vremea aceea se numea Cornățel. Însă dorobanții i-au răpus pe răsculați, i-au prins și i-au executat la marginea dinspre comuna Dorobanțu, pe malul Mostiștei, aruncându-le leșurile într-o groapă comună de unde sătenii scoteau lutul pentru case. La căpătâi li s-a ridicat o cruce mare din piatră, unde erau scrise numele dorobanților căzuți în lupte, care, în 1927, a fost trăsnită de un fulger. Cu timpul, rămă­șițele pământești ale celor îngro­pați acolo au fost strămutate de săteni în cimitirul satului, pe măsură ce erau descoperite în pământ.

Din istoricul bisericii reiese că motivul ridicării în 1648 a bisericii voievodale de către domnitor și doamna sa Elina l-a constituit strălucita victorie a oștilor domnești în acest loc de pe moșia boierului Scarlat Cornescu, contra hoardelor de tătari care năvăliseră din Crimeea, și eliberarea în urma bătăliei a peste 1.000 de robi. În 1848, boierul grec Ion Gherman tencuiește biserica, la interior și exterior, pe propria-i cheltuială. Profesorul Constantin Giurescu consideră că de fapt locașul de cult al lui Matei Basarab s-a ridicat pe locul vechii Mănăstiri Strugalea, construită de Mircea cel Bătrân la 1409. În 1417, mănăstirea ar fi fost pustiită de năvălirea lui Mohamed I, după care aceasta ar fi avut o viață modestă, fără danii și hrisoave, până la Matei Basarab, care ar fi reconstruit biserica.

Cornățel a fost un mic târg, care a evoluat și a devenit oraș, centru administrativ al stolnicilor (vameșilor) care supravegheau pescuitul pe Dunăre și în bălțile din zonă. Prima lui menționare datează de la 1 iunie 1526 și aparține lui Radu de la Afumați, și încă de pe vremea aceea era denumit „sat boieresc”. Peștele de aici se vindea la București, în Ardeal și spre Bulgaria, ajungând în Turcia de Sud, pe Dunăre. În dreptul localității, la 1500, exista un vad de trecere spre Bulgaria. La 23 decembrie 1575, Alexandru Voievod numește într-un manuscris Cornățelul „orașul domniei mele”, iar la 1776, Mihai Cantacuzino arată că la Cornățel exista o „schelă” secundară la Dunăre. Adică un punct de trecere și încărcare, cu vamă.

Povestiri cu regi și coconi

„Satul boieresc” de odinioară, sau „orașul domniei mele”, și-a respectat blazonul de-a lungul istoriei. Regele Carol I, la 1890, a ridicat aici o casă de vânătoare, care semăna cu palatul de la Săvârșin, în apropierea bisericii, pe o proprietate cumpărată de la un anume Tazalos. După 11 iunie 1921, aflăm mai multe informații despre prezența familiei regale la Mănăstirea, când regele Ferdinand a semnat reforma agrară, naționalizând moșia pe care o moștenise de la predecesorul său, în vederea împroprietăririi veteranilor de război. Gogu Guță, nepotul scriitorului Alexandru Sahia, născut în acest sat, vorbește despre eveniment într-un document din 1934.

Celebra „fermă regală” de la Mănăstirea, sau „conacul de la Mănăstirea”, cum era cunoscută proprietatea regală de aici, era pe la 1938 foarte modernă, dispunând de apă curentă, bazin, rețea de canalizare și lumină electrică. În perioada de apogeu, aici exista o herghelie de cai și grajduri regale, cu mozaic pe pereți, în care se creșteau exemplare pursânge arab și ardenez, animale omorâte prin anii ’50 de regimul comunist.

Tradiția vânătorilor regale în zona bălților din jurul Mănăstirii, unde se împușcau căprioare, vulpi, rațe, fazani sau lupi, s-a păstrat și pe vremea urmașilor primilor doi regi, Carol al II-lea și Mihai. Oamenii își amintesc de vizitele lui Carol al II-lea și ale fiului său Mihai la ferma regală. Se spune că după ce Carol al II-lea s-a căsătorit în ascuns cu Zizi Lambrino, ar fi locuit, discret, în „palatul” de la Mănăstirea, ceva vreme. Regelui Mihai îi plăcea mâncarea de urzici cu mămăliguță, pe care un anume Ionică Sustache i-o prepara. Ei spun cât de plăcut era regele, cum stătea de vorbă cu sătenii, cum le plătea el orătăniile călcate de mașina sa roșie, pe care o conducea cu mare viteză, cum dădea oamenilor tainul (lână, sare, făină, mălai, pește, ulei), cum le oferea lemne de foc, sau cum, spune-se, ar fi urmat el un an școlar în acest sat, sau ar fi lucrat la câmp, cot la cot cu flăcăii, la treierat de grâu.

Din volumul „Convorbiri cu Mihai I”, semnat de Mircea Ciobanu, aflăm despre un moment important din istoria României, al cărui protagonist a fost regele Mihai, și anume zilele care au precedat arestarea mareșalului Antonescu, în august 1944. Atunci Mihai a stat trei zile la Mănăstirea. Iată ce-i declara el lui Mircea Ciobanu: „Ne-am repezit la București. Pentru a acoperi scopul retragerii mele precipitate în Capitală, am ieșit lângă Oltenița, la o vânătoare de rațe. Mergeam uneori acolo”.

Candelabre și strane unicat

Ctitoria voievodală de la Mănăstirea are formă de navă greacă, din cărămidă cu ziduri groase, cu rol de apărare, cu o singură turlă masivă drept clopotniță și turn de observație, în care se ajunge pe o scară interioară prin perete. Exteriorul ei are numeroase motive sculptate care, la scară redusă, amintesc de Mănăstirea Curtea de Argeș. Pictura bisericii a fost executată în 1970 de către Olga Greceanu și restaurată de pictorii Gioca Râșcov Miroslav și Ion Cosma, în 1996. Aici au slujit, la 1810, doi părinți, Stanu sin Drăgoiu și Istrate sin Popa Ioan, preoțiți de Mitropolitul Dositeu. După ce regii României dobândesc proprietatea de la Mănăstirea, ei se ocupă și de între­ținerea sfântului locaș. În 1648, biserica a fost închinată Sfântului Mucenic Nestor de către ctitorii săi, căpătând după aceea și hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”.

La interior, sunt impresionante cele două policandre masive sculptate în lemn de o rară frumusețe, despre care părintele paroh Banu Surcel spune că sunt unicat. În partea dreaptă se află strana domnească, impozantă, unde, spun sătenii, adesea, viitorul rege Mihai venea și participa la slujbe însoțit de tatăl său, Carol al II-lea. Catapeteasma din zid masiv este împodobită cu icoane din secolul al XIX-lea. Cafasul are legătură cu un alt cafas mai mic, poziționat în partea din stânga, sus, a pronaosului.

„Recentele săpături arheologice efectuate în perimetrul sfântului locaș au scos la iveală mai multe oseminte. Istoricii spun că ele ar aparține unor români și turci, pentru că au fost descoperite și niște monede turcești. Candelabrele sunt lucrate manual, din lemn de tei, iar la cafas s-a folosit lemn de tisă. Strana arhierească este cu totul deosebită. Pentru comunitatea noastră, reabilitarea bisericii este foarte importantă, pentru că obiectivul reprezintă un element esențial al ei. Oamenii se identifică deopotrivă cu biserica aceasta și cu istoria ei”, ne-a mărturisit părintele Cătălin Nicolae Nițu, preot II al parohiei.

„În biserică afli că exişti”, spunea Petre Țuțea, iar un sat fără biserică e ca un om fără inimă. Noi știm că „Biserica este noua zidire a lumii. Privind în ea, Îl descoperi pe Cel Ce este totul în toate”, cum spune și Sfântul Grigorie de Nyssa. Iată de ce, aflând despre proiectul de reabilitare a bisericii lor, credincioșii din Mănăstirea, în pofida a toată rătăcirea și înstrăinarea lumii de azi, știu că în locașul lor voievodal află că ei există. Adică află că trăiesc și speră la mântuire.