Biserica, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi satul românesc

Confiscarea doar a proprietăţilor greceşti din ţară ar fi aruncat asupra politicii cuziste o pată greu de şters: xenofobia, ura faţă de poporul grec. Într-o astfel de cheie trebuie să înţelegem decizia grea a domnitorului de a etatiza toate proprietăţile bisericeşti, chiar dacă Biserica a suferit foarte mult din pricina nedreptăţii ce i se făcuse. Cu toate acestea, au existat şi consecinţe pozitive, deoarece din pământurile Bisericii, după un an, Cuza a început să-i împroprietărească pe ţărani, prin promulgarea Legii rurale.

Ziua de 24 ianuarie ne readuce în memorie luptele şi năzuinţele seculare ale înaintaşilor noştri din toate teritoriile românismului pentru înfăptuirea Unirii, precum şi evenimentele cruciale din 1859, căci prin Unirea Principatelor Române s-a pus baza temeluirii României Mari, desăvârşită la 1918.

Actul istoric de acum 160 de ani a avut consecinţe importante asupra societăţii româneşti, deoarece măsurile luate de Principele Alexandru Ioan Cuza au vizat modernizarea principalelor domenii ale vieţii social-economice, politice, ba chiar religioase. De schimbările fundamentale nu a scăpat nici Biserica Ortodoxă, care se lupta din răsputeri ca să-şi dobândească autocefalia faţă de Patriarhia de Constantinopol, aspiraţie imposibil de realizat din pricină că, până la Cuza, dar mai ales în secolul fanariot, elementul grec ajunsese foarte influent în Ţările Române.

Hotărât să readucă acasă pământurile româneşti înstrăinate prin numeroasele danii făcute, cu voie sau de nevoie, de-a lungul timpului, Locurilor Sfinte din Răsărit, precum Sfântul Munte Athos, Mănăstirile de pe Meteore, patriarhiile de Constantinopol, Ierusalim, Antiohia, Alexandria (chiar Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Sinai avea proprietăţi româneşti închinate), Cuza a propus, iniţial, răscumpărarea lor, oferindu-se să plătească, în rate, o sumă colosală: aproximativ 30 milioane franci. Era, de fapt, o modalitate de înţelegere amiabilă cu grecii care, deşi tentaţi de suma impresionantă, au refuzat-o. În plus, văzându-şi periclitate atât interesele prezente, cât şi pe cele viitoare, au trecut peste faptul că împărtăşeam aceeaşi credinţă cu ei şi au încercat o „alianţă” neortodoxă cu Înalta Poartă, gândind că poate, poate vor reuşi să-şi păstreze întinsele suprafeţe funciare şi forestiere româneşti. Turcii erau interesaţi ca grecii să nu-şi piardă daniile în Ţările Române, căci aşa aveau şi ei de unde să colecteze sumele imense de bani impuse acestora după cucerirea Constantinopolului şi a celorlalte patriarhii apostolice.

Actul a stârnit numeroase controverse până în zilele noastre

În astfel de condiţii, conducerea ţării s-a văzut nevoită a recurge la o lege prin care toate proprietăţile Bisericii să fie etatizate, trecute în proprietatea statului. Cu toate protestele vehemente ale marilor puteri învecinate şi îndeosebi ale Imperiului Otoman - devenit, tam-nisam, apărător al intereselor greceşti (sic!) -, Legea secularizării averilor mănăstireşti s-a adoptat pe 17/29 decembrie 1863. Mulţi episcopi şi stareţi greci au trimis sultanului o sumedenie de jalbe, cerându-şi „drepturile cuvenite” în pământ românesc, punând, ca şi în trecut, puternice presiuni şi pe reprezentaţii Imperiului ţarist la Constantinopol, solicitându-le cu fermitate anularea legii care-i lăsa fără întinsele suprafeţe agricole şi forestiere din România.

La vremea respectivă, dar şi până astăzi, actul a stârnit numeroase controverse, căci nu toţi au înţeles de ce Cuza a hotărât să deposedeze şi proprietăţile bisericilor ori mănăstirilor neînchinate. O privire generală asupra situaţiei mănăstirilor de dinainte de 1863 ne va lămuri: în Muntenia fiinţau 69 de mănăstiri, 35 dintre ele fiind închinate; în Moldova existau 122 de aşezăminte monahale, dintre care 30 închinate. Procentul averilor funciare bisericeşti raportat la suprafaţa agricolă şi forestieră totală a României, constituită prin Unirea de la 1859 - deci fără Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobrogea -, se ridica, în Muntenia, la 16,55% pentru cele neînchinate şi la 11,14% pentru cele închinate, iar în Moldova la 12, 16% pentru cele neînchinate şi la 10,17% pentru cele închinate, însumând puţin peste un sfert din teritoriul de atunci al Principatelor, adică 25,4% din suprafaţa totală a ţării.

„Până când ţăranii nu vor fi cetăţeni, noi nu vom avea o naţiune”

Se pune întrebarea: cum au ajuns atât de multe mănăstiri şi schituri româneşti în stăpânirea străinilor? Ştim din istorie că, mai cu seamă, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, domnitorii români din Moldova şi Muntenia, dar şi unii boieri ori înalţi funcţionari de la curţile domneşti au donat aceste chinovii, împreună cu moşiile deţinute de ele, unor aşezăminte bisericeşti din Răsăritul Ortodox, ca sprijin pentru Bisericile apostolice surori aflate sub ocupaţie otomană, care le impusese biruri foarte ridicate. Neplata lor atrăgea după sine distrugerea şi vinderea tuturor bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe din Răsărit. Se cuvine însă remarcat faptul că în aproape toate actele de danie româneşti regăsim o cerinţă generală: obligativitatea ca noii proprietari să păstreze şi să susţină viaţa duhovnicească şi liturgică din mănăstirile închinate, îngrijindu-se de întreţinerea şi dezvoltarea lor. Din păcate, prevederea a fost nesocotită în majoritatea cazurilor, iar în mare parte mănăstirile s-au văzut deposedate de toate bunurile, ajungând la sapă de lemn, aproape nişte ruine.

Ulterior, istoricii, analizând contextul tensionat al emiterii legii din 1863, au înţeles decizia lui Cuza: confiscarea doar a proprietăţilor greceşti din ţară ar fi aruncat asupra politicii cuziste o pată greu de şters: xenofobia, ura faţă de poporul grec. Într-o astfel de cheie trebuie să înţelegem decizia grea a Domnitorului, chiar dacă Biserica a suferit foarte mult din pricina nedreptăţii ce i se făcuse. Cu toate că regimul cuzist, dar şi cel carlist au iniţiat o serie de măsuri compensatorii, menite să susţină parţial strădania Bisericii de a-şi continua activitatea spirituală, edilitară, culturală şi social-filantropică, Legea secularizării averilor bisericeşti a reprezentat un act istoric cu urmări din cele mai grave pentru Biserica strămoşească.

Cu toate acestea, au existat şi consecinţe pozitive, deoarece din pământurile Bisericii, după un an, Cuza a început să-i împroprietărească pe ţărani, prin promulgarea Legii rurale. Organul legislativ, compus în bună măsură de mari latifundiari, s-a opus aprobării reformei agrare, iniţiate încă din 1862, văzându-şi periclitate interesele, dar Cuza nu a renunţat: a dizolvat Adunarea Legiuitoare, declanşând noi alegeri, după ce a schimbat şi legea electorală. Doar aşa Principele a reuşit să treacă prin forul decizional legea care a stat la baza ameliorării existenţei ţăranilor români, căci, spunea el: „În această îmbunătăţire văd fundarea naţionalităţii române. Până când ţăranii nu vor fi cetăţeni, noi nu vom avea o naţiune”. Chiar dacă nu a fost cea mai bună lege, suscitând dezbateri aprinse, conflicte şi numeroase inechităţi, totuşi reforma agrară a constituit începutul ridicării morale şi social-economice a satului românesc. Peste 400.000 de familii ţărăneşti au primit pământ, iar altor 60.000 li s-au dat locuri pentru case şi grădini, în vederea întemeierii de gospodării. Mare parte din boierime s-a arătat refractară la noile dispoziţii legislative, recurgând la felurite tertipuri spre a o eluda. În atare situaţie, averea Bisericii, confiscată cu un an în urmă, a constituit principala resursă de împroprietărire a ţăranilor care, în total, au primit aproximativ 1.900.000 hectare de teren arabil, fâneţe şi pădure.

Legea agrară din 1864 a contribuit substanţial la nemulţumirea generală a duşmanilor politici ai Domnitorului Cuza. Revoltaţi de măsurile avangardiste ale acestuia, dar mai cu seamă văzând că-şi pierd privilegiile, au pus la cale aşa-numita „monstruoasă Coaliţie” care, în 1866, a pregătit alungarea Domnului de la tron. Exilat şi însingurat, Cuza a rămas în conştiinţa ţărănimii drept „Izbăvitorul”, cel care le-a dat pământ. Multă vreme după ce Alexandru Ioan Cuza a fost adus şi înmormântat la Ruginoasa, în ţinutul Iaşilor, fosta sa reşedinţă de vară, ţăranii din zonă sau veniţi special să se reculeagă la mormântul Domnitorului îşi scoteau cuşmele, ca semn de neuitare ori adâncă recunoştinţă.