Boboteaza, sărbătoarea revărsării de har

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 06 Ianuarie 2017

Tradiţia folosirii busuiocului la sfinţirea apei am preluat-o din ritualul bizantin, grecesc, deoarece în cel slav nu se foloseşte numaidecât busuiocul, sfeştocul confecţionându-se, în general, din flori, iar mai nou din materiale textile. Însă, ceea ce trebuie să reţinem este faptul că nu busuiocul muiat în apă îi dă acesteia putere harică. Invocarea Duhului Sfânt, care coboară peste apă, prin mâna preotului, curăţind-o, sfinţind-o şi dându-i putere asupra duhurilor necurate, asupra bolilor şi patimilor, se face mai înainte de a se înmuia Sfânta Cruce şi busuiocul în apă şi a se intona troparul Bobotezei.

Boboteaza, sărbătoare, lumină şi revărsare de har! Aşteptăm cu toţii să ne împărtăşim din apa cea sfinţită, numită Agheasma Mare, din ziua Arătării Domnului, timp de încă şapte zile până la odovania (sfârşitul) praznicului împărătesc. Cifra opt ne aminteşte de veşnicie, de viaţa de veci: în Cartea Apocalipsei se vorbeşte despre ziua a opta, ce va urma după Judecata universală. Agheasma Mare se ia pe nemâncate timp de opt zile, pentru că ea ne cheamă să căutăm viaţa şi bucuria veşnică în iubirea Preasfintei Treimi.

Praznicul Arătării Domnului sau Bobotezei este însoţit în tradiţia românească de multe şi frumoase obiceiuri. Cine nu-şi aminteşte de preoţii care umblă din casă în casă cu „Iordanul“, sfinţind locuinţele, ţarinile gospodarilor ori spaţiile unde oamenii îşi desfăşoară activitatea, sau şcolile, grădiniţele unde învăţăceii se pregătesc să devină viitorimea ţării noastre. Cine-şi reînvie amintirile prunciei în aceste zile, mai ales cei ce-şi au obârşia la sate, îi va regăsi pe prichindeii însoţitori ai preotului vestind sosirea acestuia prin strigarea „chiralesa“ (de la grecescul kireleison care înseamnă „Doamne, miluieşte!“). Din mila Domnului, încă există sate unde obiceiul s-a păstrat, gospodarii răsplătind osteneala micilor vestitori cu fructe, dulciuri, ba chiar cu câte un gologan.

La fel de frumoasă ne apare tradiţia, întâlnită îndeosebi în satele Moldovei, ca evlavioşii credincioşi să sculpteze din apele îngheţate ale lacurilor cruci ori mese de gheaţă, aşezându-le în locurile unde slujitorii sfintelor altare vor săvârşi slujba Aghesmei Mari. Tradiţia nu pare prea veche, fiind legată de pelerinajul obştii credincioşilor către o apă unde se oficia slujba de sfinţire. Astăzi, în puţine zone se mai fac asemenea procesiuni, dar, dacă creştinii nu au mai mers la râu ori la lac să sfinţească apa, prin aceste cruci cioplite în gheaţă „au adus“ râurile sau lacurile în curtea bisericilor ori mănăstirilor spre a primi binecuvântare. Părintele profesor dr. Viorel Sava, titularul Catedrei de liturgică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, Iaşi, spune că materia din care se confecţionează o cruce (lemn, piatră, diferite metale,  în cazul de faţă apa îngheţată) este chemată la transfigurare.

Busuiocul a crescut pe locul unde Împărăteasa Elena a descoperit Sfânta Cruce

Despre semnificaţia sărbătorii, despre folosirea Aghesmei celei Mari s-a tot scris, aşa încât vă propun în materialul de faţă să ne oprim asupra unui element liturgic nelipsit din mâna preoţilor în aceste zile: busuiocul. Firele de plantă, uscate şi frumos împodobite, aranjate şi legate, formând acel cunoscut sfeştoc (de la cuvântul „sfeştanie“, însemnând „sfinţire“), sunt folosite de preoţi la săvârşirea slujbei de sfinţirea a apei, iar apoi, tot cu sfeştocul, preotul stropeşte cu agheasmă pe oameni, bisericile, icoanele ori alte obiecte liturgice, dar şi casele, maşinile, fântânile, viile, livezile sau gospodăriile credincioşilor.

Aşadar, ce se ştie despre busuioc? Ocimum basilicum, pe numele său ştiinţific, este o plantă ierboasă din familia Lamiaceae, originară din Asia tropicală. La maturitate atinge între 20-60 cm înălţime, având frunzele de culoare verde deschis, iar florile albe. Are un gust similar cu al anasonului şi o aromă plăcută, destul de puternică.

Cuvântul „busuioc“ provine din limba greacă, basileus (basileus) însemnând „rege“. Se pare că numirea busuiocului cu acest termen s-a datorat considerării respectivei plante a fi una imperială, folosită în anumite practici  ritualice la curtea basileilor bizantini. Circulă multe tradiţii referitoare la modul cum busuiocul a ajuns să fie folosit în cult. Una dintre acestea ne spune că a crescut pe locul unde Împărăteasa Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a descoperit Sfânta Cruce. După coborârea lui Iisus de pe lemnul răstignirii, Crucea a căzut şi, cu vremea, a acoperit-o pământul. Mergând să caute semnul mai strălucitor decât soarele văzut de fiul ei pe Cer în amiaza mare, Sfânta Elena a simţit un miros plăcut, adus de vânt. Luându-se după el, a găsit busuiocul. Smulgând câteva fire, să le răsădească în grădină, a descoperit că rădăcinile plantei se înfipseseră într-un lemn vechi; prin minunea învierii unui mort s-a dovedit că se afla în faţa Crucii Fiului lui Dumnezeu.

Nu busuiocul aduce sfinţenia Aghesmei Mari

Dar oare cum s-a ajuns la întrebuinţarea busuiocului în actele liturgice? Primii creştini - în bună parte proveniţi dintre iudei - au preluat o serie din practicile de la Templu, adaptându-le, desigur, altor împrejurări şi scopuri liturgice. S-ar părea că aşa a ajuns busuiocul să înlocuiască isopul din tradiţia iudaică. Ca aspect, isopul seamănă îndeaproape cu busuiocul, doar că nu are florile albe, ci albastre. Este o plantă folosită nu doar în actele ritualice iudaice, ci şi alte domenii, aidoma busuiocului, de altfel, care se utilizează în numeroase ramuri ale activităţii umane: medicină, cosmetică, artă culinară. Însă, la noi, la români, busuiocul a devenit un fel de plantă consacrată pentru momentele speciale din viaţa unui om: botez, nuntă, înmormântare.

Revenind la istoricul întrebuinţării busuiocului în ritualul sfinţirii apei, trebuie să ne întoarcem la tradiţia iudaică unde găsim dese întrebuinţări ale isopului, planta analoagă busuiocului: în cartea Ieşire (capitol 12, verset 22), Dumnezeu porunceşte poporului ales: „Să luaţi un mănunchi de isop şi, muindu-l în sângele strâns de la miel într-un vas, să ungeţi pragul de sus şi amândoi uşorii uşii cu sângele cel din vas, iar voi să nu ieşiţi nici unul din casă până dimineaţa“; în cartea Numeri (capitol 19, versetul 6), Domnul porunceşte: „Un om curat să ia isop, să-l moaie în apa aceea şi să stropească din ea casa, lucrurile şi oamenii câţi sunt acolo“. Dar cine nu-şi aminteşte arhicunoscutul verset 8 al Psalmului 50: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi“? Referitor la cel din urmă exemplu, Sfântul Chiril ne spune: curăţia isopului reprezintă lucrarea Duhului Sfânt, care ne spală de tot păcatul. Vasăzică nu planta era considerată prin sine curăţitoare, ci Dumnezeu, în chip nevăzut curăţea, izbăvea. Folosirea plantei era un act văzut prin care se împărtăşea lucrarea nevăzută a Domnului.

Tradiţia folosirii busuiocului la sfinţirea apei am preluat-o din ritualul bizantin, grecesc, deoarece în cel slav nu se foloseşte numaidecât busuiocul, sfeştocul confecţionându-se, în general, din flori, iar mai nou din materiale textile. Însă, ceea ce trebuie să reţinem este faptul că nu busuiocul muiat în apă îi dă acesteia putere harică. Invocarea Duhului Sfânt, care coboară peste apă, prin mâna preotului, curăţind-o, sfinţind-o şi dându-i putere asupra duhurilor necurate, asupra bolilor şi patimilor, se face mai înainte de se înmuia Sfânta Cruce şi busuiocul în apă şi a se intona troparul Bobotezei. În ritul slav, săvârşitorul slujbei nu înmoaie în apă sfeştocul, ci doar Sfânta Cruce. La noi se face această cufundare în apă a busuiocului însoţit de semnul Crucii, pentru a arăta că, prin Cruce, Domnul ne-a deschis calea către Ceruri, iar Duhul Sfânt a coborât în lume, întemeind Biserica numai după jertfa Domnului pe Cruce. Unde vedem Crucea Domnului, întrezărim învierea, biruinţa asupra păcatului, izbăvirea. Crucea este însoţită de busuioc doar din motive practico-liturgice, deoarece preotul urmează a-i stropi pe credincioşi cu ajutorul acestuia.