„Brâncovenii, viță slăvită pentru nume, mai slăvită pentru fapte”

Duminică, 12 iulie 2020, se împlinesc 300 de ani de la aducerea moaștelor Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu la ctitoria sa din București, Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou”. Aduse din insula Halki la 12 iulie 1720 de Doamna Marica, soția voievodului, cinstitele moaște ale Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu au fost așezate, în anul Tricentenar-2014, într-o frumoasă raclă de argint aurit, sub un baldachin sculptat în lemn de tei și aurit în tehnică bizantină-bolus, spre veșnică pomenire a jertfelnicei mucenicii împlinite de Sfinții Martiri Brâncoveni.     

După cum se știe, în ultima parte a domniei sale, Voievodul Constantin Brâncoveanu era bănuit de către turci că ar trata pe ascuns împotriva lor, cu Imperiul Habsburgic şi cu cel Țarist. Din acest motiv, otomanii i-au pus gând rău. Faptul că domnitorului român i s-au acordat titlurile de conte și principe al „Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană”, precum și ­titlul de principe al Imperiului Țarist, a contribuit în plus la învinuirea lui. La acestea s-au adăugat şi uneltirile unor familii boierești, care îi râvneau tronul.

În această conjunctură nefavorabilă pentru domnitorul român, la data de 25 martie 1714, în miercurea din Săptămâna ­Patimilor, a fost „mazilit” de către turci. I-au fost jefuite averea şi bunurile familiei. Vodă Brâncoveanu a întâmpinat cu demnitate şi tristeţe aceste mari încercări prin care trecea, consemnându-le în ultima sa scrisoare adresată Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Nottara, în aceeaşi zi de 25 martie 1714 (Buna Vestire): „Ieri, la 24 ale acestei luni, viind aici cu firman un oarecare Mustafa-Aga, Hambar-Emini, a adus şi mazilirea noastră, şi cu poruncă de aşa cuprins, ca să ne ducă la Ţarigrad cu soţia şi copiii şi ginerii noştri. Această întâmplare fireşte că este prea plină de jale şi de tulburare; dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm. Şi Dumnezeu să ne ajute. Deşi toată boierimea noastră strigă şi cere să vie cu noi, totuşi nu ştim ce va ieşi. Şi sfintele-ţi rugăciuni să fie cu noi în toată viaţa”.

„Tot ceea ce am avut am pierdut. Să nu ne pierdem însă sufletele!” 

La Constantinopol, Constantin Brâncoveanu este aruncat în ­tenebroasa închisoare Edicule (Yedi-Kule), a celor Șapte Turnuri, unde a fost bătut şi schingiuit aproape trei luni. Brâncovenii au fost supuşi la torturi inimaginabile. Suferinţele şi chinurile lor au continuat şi după mutarea lor la închisoarea Bostangi Bașa, destinată demnitarilor turci. Torturile nesfârşite se datorau şi pârilor venite din ţară, din partea unor familii de boieri, care alimentau lăcomia turcilor, care considerau că domnitorul, supranumit de ei „Altân Bey”, poseda averi fabuloase. În ziua de 15 august, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, când domnitorul român împlinea 60 de ani de viaţă, a fost scos din temniţă împreună cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache şi duşi la locul unde vor primi cununile muceniciei.​

Andrea Memmo, plenipotenţiarul Veneţiei la Înalta Poartă, descrie într-o scrisoare emoţionantă momentul supliciului:

„Duminică, 15 august, de dimineaţă, s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui şi al unui boier care îi era ­vistier. Iată cum s-a făcut: încă de dimineaţă, Sultanul Ahmed se puse într-un caiac împărătesc şi veni la Serai, pe canalul Mării Negre, în faţa căreia era o piaţă unde a adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu. I-au pus în genunchi unul lângă altul, la o oarecare depărtare. Un gâde le-a scos căciulile de pe cap şi sultanul i-a mustrat, făcându-i haini. Apoi li se deteră voie a face o scurtă rugăciune. Înainte de a se ridica securea deasupra capului, au fost întrebaţi de voiesc să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al Brâncoveanului răsună şi zice înspăimântat de această insultă: «Fiii mei! Iată toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă sufletele! Staţi tari şi bărbăteşti, dragii mei, şi nu băgaţi în seamă moartea. Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătinaţi în credinţa cea pravoslavnică!». La aceste cuvinte, Ahmed se făcu ca un leu turbat şi porunci să li se taie capetele. Gâdele înfiorător ridică securea şi capul marelui vistiernic Văcărescu se rostogoli pe pământ. Apoi începu cu uciderea copiilor, începând cu cel mai mare. Când gâdele ridică securea la capul celui mai tânăr dintre copii, Mateiaş, ca de 12 ani, se îngrozi de spaimă. Sărmanul copilaş, văzând atâta sânge de la fraţii săi şi de la Văcărescu, se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, domnul Brâncoveanu, al cărui cap a căzut la urmă, înfruntă pe fiul său şi zise: «Mai bine să mori în legea creştinească decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ». Copilaşul ascultă, ridică capul şi cu glas îngeresc zise gâdelui: «Vreau să mor creştin! Loveşte!». În urmă ucise şi pe Brâncoveanu. O, Doamne, Doamne, pana-mi tremură când scriu execuţia ce am văzut şi mă întreb: putut-a fi de faţă cineva şi să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş, tânăr, tinerel, rostogolit pe jos, lângă capul părintelui său, părând ​a-l îmbrăţişa!”.

Moaștele sfinților au făcut un popas la Halki, apoi au venit la București

Trupurile mucenicilor au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele lor au fost purtate triumfal în suliţe pe străzile Constantinopolului, după care au fost expuse la poarta Seraiului şi apoi aruncate şi ele în mare. Câţiva creştini evlavioşi de la ­Patriarhia Ecumenică au cules din valurile mării rămăşiţele pământeşti ale Brâncovenilor şi, în taină, le-au îngropat în biserica Mănăstirii Panaghia Kamariotissa de pe Insula Halki, zidită de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, rezidită de către Panaiotache Nicussios, unde Domnitorul ­Constantin Brâncoveanu a făcut importante danii.

Antonio Maria del Chiaro ­Fiorentino, secretarul personal al Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu, mărturisea că trupurile mucenicilor Brâncoveni ­şi-au găsit locul în pământul sfânt al străvechii mănăstiri cu hramul Maicii Domnului din Insula Halki, unde binecredinciosul domnitor român era mare binefăcător, așezat în rândul ctitorilor.

Doamna Maria Brâncoveanu, soția Domnitorului Martir ­Constantin Brâncoveanu, era liberă după răscumpărarea ei din închisoarea Edicule și din exilul forțat din Kutais, de la marginea răsăriteană a Imperiului Otoman. Ea avea dreptul de a circula liber pe teritoriul turcesc, pentru că, după cum preciza și istoricul ­Nicolae Iorga, „Doamna Marica a adus, cumpărându-le cu bani mulți, rămășițele soțului ei, culese din Insula Principilor”. Astfel, Maria Brâncoveanu era cu adevărat o persoană liberă în anul 1720 și în acest fel a putut strămuta osemintele mucenicești ale soțului ei la Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou” din București.

Mormântul fără înscris

Fascinat de acest mister, ­Constantin Gane scria că „desigur cu învoirea lui Vodă Nicolae ­Mavrocordat..., Constantin Brâncoveanu fu adus în București, ­unde fu îngropat în iulie 1720...”

A fost necesar ca această aducere a  osemintelor mucenicești să se facă cu o oarecare discreție, deoarece Ahmed al III-lea era încă pe tronul Imperiului Otoman, iar el pusese sentinţa de condamnare la moarte pentru „hainie” (trădare) pe seama lui Constantin Brâncoveanu.

Prin purtarea de grijă a Doamnei Maria Brâncoveanu a fost așezată deasupra mormântului, aflat în partea dreaptă a naosului bisericii, o lespede de marmură albă (185×95 cm), împodobită cu elemente decorative în stil brâncovenesc. De jur-împrejur, pe piatra funerară a fost sculptat un chenar format din ghirlande de flori. În partea de jos, la picioare, găsim o reprezentare alegorică, înfăţişând moartea având coasa în mâna dreaptă şi un fir de crin cu trei flori în mâna stângă. În partea dinspre cap a lespezii este săpată stema Ţării Românești, în mijlocul căreia se află înfăţişat vulturul cu crucea în plisc. Pe lespede nu există nici un înscris, tocmai pentru a păstra o discreție impusă de conjunctura istorică și politică a acelor vremuri.

De o importanţă deosebită este faptul că Doamna Maria Brâncoveanu a pus deasupra mormântului soțului ei o candelă lucrată în argint filigranat, deosebit de frumoasă, iar pe marginea de sus a bulbului din mijloc a lăsat o inscripție cu litere chirilice, însemnând de fapt pisania pe care nu a putut să o scrie pe piatra mormântului: „Această candelă, ce s-au dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io ­Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna mării sale Mariia, carea și Măriia sa nădăjduiaște în Domnul, iarăși aici să i să odihnească oasele. ­Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)”.

Locul de îngropăciune al voievodului a fost cunoscut la început în familie, iar cu timpul acest adevăr s-a înrădăcinat și în conștiința credincioșilor din obştea Bucureştilor. O mărturie importantă, ­referitoare la mormântul Brâncovenilor din Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou”, o aduce și misionarul Blasius Kleiner, care scria înainte de anul 1761 despre importanța Bisericii „Sfântul ­Gheorghe-Nou”, dar mai ales despre faptul că în interiorul sfântului locaș existau „mormintele domnitorilor și chipurile lor”. Așadar, se subînțelege, din jurnalul său de călătorie, existența mormântului voievodal al lui ­Constantin Vodă Brâncoveanu, dar și al lui Ioan Vodă Mavrocordat. În același timp, el mențio­nează și faptul că existau în sfântul locaș „chipurile” acestora, care erau reprezentate, desigur, în fresca bisericii, pictată de către Pârvu Mutu, între anii 1705 și 1706. ­Probabil în interiorul bisericii se află și mormântul domnitorului Antonie Vodă din Popești.

„Suflete pline de curaj patrioticesc şi de pravoslavie”

În ziua de 30 aprilie 1832, Episcopul Ilarion al Argeşului, în cuvântul ţinut la înmormântarea Banului Grigore Brâncoveanu, în Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou”, glăsuia: „Pline sînt istoriile şi leatopiseţele Ţării Româneşti de isprăvile cele mari ale domnilor ­Basarabi. Viteji în războaie, părinţi iubitori de norod, straşnici în guvern şi în paza dreptăţii, înţălepţi în purtările lor, tari în credinţă, rîvnitori în relighie, ne-au lăsat alţii alte monumenturi, iar Neagoe Voevod şi Mateiu Voevod, Basarabii, cel dintîiu Episcopia Argeşului, şi cel de-al doilea mai multe mănăstiri în Episcopia Buzăului. Iar Costandin Voievod Brîncoveanul şi alte sfinte lăcaşuri şi pre acesta, în care şi oasele sale şi ale familiii sale odihnindu-să de atîţea ani, astăzi au ieşit din mormînt ca să priimească în braţe pe cel de pe urmă moştean al lor, şi să-l ia înpreună cu dînşii lăcuitoriu în lăcaşul lor. Nici ceasul, nici jalea mă iartă, nici trebuinţa cere ca în epitafion al răposatului nostru să fac paneghiricon al ­străluciţilor strămoşi ai săi. Dar putem să-i trecem cu vederea, cînd moaştele lor stau în faţă şi cer de la noi, de nu altceva, măcar o mîngîere părţii cei mai slabe a răposatului Basarab Brîncoveanu rămasă în viaţă? Ertaţi-mă, dar, că lăsînd celelalte fapte vrednice de laudă ale lor, una măcar să povestesc a ctitoriţei sfîntului lăcaşului acestuia, Doamnei Marica, soţiei fericitului ctitor Costandin Voievod Brîncoveanu, spre pilda şi mîngîerea jalnicilor rudenii ale mortului. Mai sus pomenita doamnă, după ce cu bărbătească mărime de suflet şi cu răbdare mucenicească au suferit să-şi vază pre iubiţii săi fii şi pre soţul şi domnul său seceraţi în Ţarigrad de sabia muncitorului celui de atuncea, apoi adăugînd bărbăţie peste bărbăţie, au aşteptat acolo, pînă cînd, după ce s’au îngropat şi au putrezit trupurile iubiţilor săi, apoi după aceia (şi aceasta fămeiască desgropîndu-le, au venit cu aceste oase ale lor, aici, şi le-au îngropat în mormîntul ctitoricesc, peste care murind şi ia, mai la urmă ​s’au ​adaos [familiei sale]. Una din faptele strămoşilor răposatului Basarab Brîncoveanu!) iaste destul să arate din ce viţă slăvită pentru nume, mai slăvită pentru fapte, să trage. Iar celelalte isprăvi ale lor, roduri de suflete pline de curaj patrioticesc, şi de pravoslavie, le mărturisesc istoricii, şi le vor mărturisi şi alte sfinte lăcaşuri zidite, înzestrate şi înpodobite de dînşii, şi mai vîrtos această sfîntă casă, una din cele multe [...]”.

Așadar, putem spune, pe baza  argumentelor prezentate mai sus, că încă înainte de anul 1914, în conștiința  Bisericii și a credin­cioșilor ei era statornicit adevărul că sfintele oseminte ale voievodului martir și ale unor membri ai familiei sale se află în Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou”.

Odiseea aducerii sfintelor moaște 

Revenind însă la drumul Doamnei Maria Brâncoveanu, vom sublinia în cele ce urmează mai multe aspecte istorice legate de zbuciumul sufletesc prin care au trecut Maria Brâncoveanu și ceilalți membri ai familiei, rămași în viață, începând cu eliberarea lor din închisoare și surghiun, ­culminând cu aducerea osemintelor voievodale și mucenicești la Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou”, în 12 iulie 1720.

Astfel, într-un prim moment după martirizarea Sfinților Brâncoveni, potrivit raportului adresat de ambasadorul olandez la Înaltă Poartă, Colyier, Doamna Maria, fetele sale, doi nepoți și ginerii ei, au fost osândiți la închisoare pe viață, ca robi. Au fost lăsați totuși în viață, în speranța ivirii posibi­lității de a extrage prin ei ceea ce mai rămăsese din averea Domnitorului Constantin Brâncoveanu. Deocamdată au continuat să fie închiși  în Temnița la Bostangi-Bașa până când zorii unei noi speranțe au apărut, odată cu zvonirea că sultanul ar fi înclinat să-i elibereze contra a 400 de pungi de aur. În această situație, cunoscuții văduvei ezitau să intre în tratative cu aceasta, legate de un eventual împrumut, pentru a nu crea un pretext ­turcilor de a pune mâna pe ceea ce mai rămăsese din averile soțului ei.

În cele din urmă, răscumpărarea a avut loc contra sumei de 250.000 de taleri, plătiți dintr-un împrumut, cu o dobândă de 30%. Astfel, în primăvara anului 1715, Maria Brâncoveanu a obținut eliberarea parțială, în sensul că nu a mai fost închisă, ci exilată la Kutaia (Kutais), în Caucaz, pe țărmul Mării Negre, în Abhazia. Acolo a mers împreună cu fiicele, ginerii și nepotul ei, timp de peste un an și jumătate. În acest timp, văduva a trăit în nostalgia și dorul după țara sa și astfel a alcătuit aici o veritabilă familie creștină, trăind în rugăciune fierbinte către Bunul Dumnezeu, ca să fie izbăviți din captivitate. Iar Dumnezeu i-a ajutat pentru că nemilosul și crudul vizir Ali-Pasa, a fost ucis în bătălia de la Petrovaradin, iar călătoria pe uscat și pe mare devenise mult mai ușoară. Astfel, după acest surghiun în Kutaia, așezare aflată în mijlocul Anatoliei, a reușit că în 1716 să poată pleca cu o corabie turcească cu pânze, spre patrie. După ce a debarcat pe țărmul Bulgariei, la Varna, și-a continuat cu greu drumul spre Giurgiu. Ajunsă la Razgrad, Doamna Maria l-a întâlnit, în data de 17 octombrie 1716, pe Ion Mavrocordat, care fusese numit, între timp, domn al Țării Românești și care se întorcea din Constantinopol, înspre țară.

La Razgrad, Doamna Maria Brâncoveanu a adresat o scrisoare boierilor din Divan și Mitropolitului Mitrofan, al Ungro-Vlahiei, fostul duhovnic al lui Constantin Voievod Brâncoveanu, anunțând că se întoarce în țară și că îl aducea cu sine pe noul domn impus de Poartă, promițând că acesta a emis un decret de amnistie „către toți cei care mănâncă pâinea sultanului” și va ierta birurile timp de un an. De asemenea, văduva  domnitorului martir îi îndemna pe toți pribegii să se întoarcă la vetrele lor, nimănui să nu-i fie ­frică de sancțiune pentru faptele rele, comise în timpul domniei precedente, fiindcă „Dumnezeu ne-voind să piardă cu totul țara, a ales prin Pronia Sa, pe princepele Ion, Domn”.

Astfel, în noiembrie 1716, ­Maria Brâncoveanu se afla în București. Din acest moment, gândul și dorința fierbinte ale Doamnei Maria erau numai la aducerea sfintelor oseminte ale soțului ei din insula Principilor (Halki), plănuind cum să le aducă în țară. Pentru aceasta avea ­nevoie de bani, pentru răscumpărarea osemintelor și de asemenea pentru plata sumelor datorate „Miriei” (fiscului sau tezaurului otoman). Pentru procurarea sumelor necesare, Maria Brâncoveanu a început demersurile de recuperare a depozitelor create în țară, la Veneția, în Brașov și la Viena. Pentru început ea i-a scris împăratului Carol al VI-lea. ­Scrisoarea a avut un efect parțial, pentru că împăratul i-a dat Mariei Brâncoveanu un acont de 20.000 de florini.

Cu banii adunați, Doamna ­Maria a reușit să întreprindă călătoria în Insula Halki și să recupereze scumpele oseminte ale fostului ei soț, domn și martir, aducându-le cu grijă și discreție în țară. În aceeași taină, după cum se știe, a reușit să reînhumeze sfintele odoare, așa cum s-a arătat și mai sus, în Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou” din București, ctitorie brâncovenească, la data de 12 iulie 1720. Luată din biserică în 1973 și dusă la Muzeul Național de Istorie a României, în Sala ­Tezaurului, prețioasa candelă a Mariei Brâncoveanu, în urma demersurilor susținute de Parohia „Sfântul Gheorghe-Nou”, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, a fost readusă la locul ei și așezată deasupra mormântului voievodal, unde luminează spre veșnică aducere aminte de mucenicia întru Hristos a Sfinților Martiri Brâncoveni, pilde de-a pururi vii, de curaj, credință și jertfelnicie creștină.