Bucovina, obârşia Moldovei, unită cu Ţara
La data de 15/28 noiembrie 1918, joi, Mitropolitul Bucovinei, Vladimir de Repta, a prezidat, în Palatul mitropolitan, Congresul General al Bucovinei, la care au fost prezenţi reprezentanţii românilor bucovineni majoritari şi ai minorităţilor naţionale din Bucovina, care a prevăzut că „marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate ţările Române dintru Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar” şi, în acest sens, a hotărât: „Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.
Multe şi minunate lucrări a săvârşit Dumnezeu cu neamul românesc. După secole de obidă şi înstrăinare, Cerescul Tată ne-a călăuzit paşii prin istorie către ceasul cel mare al Reîntregirii. Acum un secol, pe 28 noiembrie, Bucovina, parte din trupul Moldovei slăvitului Ştefan, revenea acasă după aproape un secol şi jumătate de înstrăinare. O, câtă bucurie, câtă rugăciune, câtă speranţă! dar niciodată renunţare. Sufletele pribegilor bucovineni nu au fost nicicând părăsite de credinţa nezdruncinată în Unire cu Ţara.
Ca să înţelegem mai bine momentul istoric de la finele lui noiembrie, cade-se a face o succintă incursiune prin istoria dramatică a acestui petic de pământ românesc înstrăinat. Dintru început să amintim că înstrăinarea Bucovinei a început odată cu data de 7 mai 1775, care a fost şi va rămâne pentru Bucovina o zi de adâncă tristeţe căci, deşi era în plină primăvară, acea zi s-a transformat, pentru Bucovina şi bucovineni, într-o nesfârşită toamnă mohorâtă. Amintim că în Europa era perioada de împărţire a sferelor de influenţă între Imperiul Otoman şi cel Habsburgic. Astfel, la 7 mai 1775, la Istanbul, se semna Convenţia austro-otomană, alcătuită din patru puncte, prin care nordul Moldovei, numit de vrednicii români ”Ţara fagilor”, iar de austrieci, Bucovina, intra în componenţa Imperiului Habsburgic. Regiunea răpită României măsura 10.441 km2, având o populaţie de 70.000 de locuitori. Reorganizarea noului teritoriu al statului austriac s-a făcut în mai multe etape şi a culminat în 1783, an în care au fost secularizate moşiile mănăstireşti şi episcopale, înfiinţându-se „Fondul religionar din Bucovina”. A însemnat o lovitură brutală pentru viaţa monahală de aici, deoarece toate mănăstirile au fost desfiinţate, rămânând doar trei: Putna, Dragomirna şi Suceviţa. Însă, Biserica Ortodoxă nu avea o organizare unitară. Sudul regiunii era supus Mitropoliei de la Iaşi, care o conducea printr-un dichiu, iar nordul provinciei era organizat într-o eparhie numită Episcopia Rădăuţilor. La 24 aprilie 1781 a avut loc o înţelegere între Mitropolitul Gavriil Calimachi de la Iaşi şi Episcopul de la Rădăuţi, Dosoftei Herescu, prin care s-a purces la arondarea eparhiei bucovinene. Practic, s-au făcut schimburi de teritorii, în aşa fel încât Episcopia de la Rădăuţi să conducă spiritual şi canonic toate ţinuturile regiunii luate de austrieci în ocupaţie. Iniţiativa i-a aparţinut guvernatorului militar al provinciei, Enzenberg. Tot el a poruncit Episcopului Dosoftei de la Rădăuţi să-şi stabilească reşedinţa episcopală la Cernăuţi, oraş ales de împăratul Iosif al II-lea drept capitală a Bucovinei. Mutarea oficială a Episcopiei Bucovinei la Cernăuţi s-a făcut la 12 decembrie 1781, iar Episcopul Dosoftei s-a numit „episcop exempt al Bucovinei”.
„Eu m-am născut dincolo de sârma ghimpată”
Politica habsburgică a fost, în general, una favorabilă Bisericii Ortodoxe de aici, dar asta doar la început, deoarece nu peste mult timp s-a trecut la subordonarea bisericii faţă de stat, printr-un decret imperial numit „dreptul statului asupra bisericii”. De aici încolo, s-a început o politică de cenzurare a activităţii Bisericii. Acest lucru s-a întâmplat pe timpul domniei lui Iosif al II-lea, care a recunoscut oficial Biserica Ortodoxă din Bucovina, ba chiar a primit să fie numit Patron Suprem al Bisericii Ortodoxe din Bucovina. Însă, lucrul cel mai reprobabil a fost scoaterea Bisericii din Bucovina de sub jurisdicţia Mitropoliei de la Iaşi şi trecerea ei sub Mitropolia Ortodoxă de la Karlowitz, deşi clerul bucovinean a protestat energic, deoarece prin această mutare s-au deschis şi mai larg porţile slavismului spre ortodoxia românească din Bucovina. Românii au dus o grea şi adesea înăbuşită luptă pentru libertate şi păstrarea elementului naţional. Impulsionarea luptei de eliberare de sub dominaţia străină a fost motivată de evenimentele din 1859 din Ţările Române, Muntenia şi Moldova, care, prin unirea lor, au pus bazele statului naţional român. Mişcări importante au avut loc şi pe plan bisericesc. Anul 1866 a adus mutaţii importante în Imperiul Habsburgic, căci era timpul când răsărise apusul acestui stat multinaţional. Noua Constituţie, adoptată în 1867, păstra autonomia Bucovinei şi separa puterea administrativă de cea judecătorească în ducat. Datorită acestui lucru, economia regiunii s-a dezvoltat, iar viaţa socială a cunoscut o evoluţie remarcabilă. S-au dezvoltat mult şi învăţământul, o serie de şcoli ajungând subordonate Consistoriului Ortodox din Cernăuţi. În anul 1875 s-a inaugurat Universitatea din Cernăuţi, care cuprindea şi facultatea de teologie greco-orientală (ortodoxă).
Cu toate acestea, Viena ducea o politică vizibilă de deznaţionalizare. De aceea, de-a lungul timpului, s-au organizat diferite societăţi culturale (Arboroasa) care au încercat să sensibilizeze opinia publică asupra acestor nedreptăţi. Una dintre cele mai mediatizate acţiuni pro-româneşti din Bucovina a constituit-o manifestaţia studenţească de la Putna, din anul 1871. Din comitetul de conducere făcea parte şi Mihai Eminescu, legat atât de mult de dulcea Bucovină, precum şi inegalabilul compozitor Ciprian Porumbescu. După 6 ani, ultimul a suferit, pentru pomenita acţiune, o nedreaptă întemniţare, în urma căreia s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boala aducându-i dramaticul sfârşit la doar 29 de ani.
Proclamarea independenţei României la 10 mai 1877 a dat noi speranţe românilor bucovineni de a se uni cu ţara-mamă. Pentru aceasta, apar noi mijloace de luptă, cum ar fi primele partide politice. Prima formaţiune de acest fel a fost Partidul Naţional Român, constituit în 1905, sub conducerea marelui patriot Iancu Flondor. Prin activitatea sa, relaţiile dintre Bucovina şi celelalte provincii româneşti s-au amplificat în mod considerabil. Emanciparea românilor şi dorinţa lor de a reveni la patria-mamă s-au intensificat după evenimentele din 1914: atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria (declanşarea Primului Război Mondial). După alţi patru ani de speranţe, neîmpliniri, piedici, uneltiri, din partea noii orânduieli politice din Rusia (revoluţia din octombrie 1917), unirea acestui străbun pământ românesc cu ţara -mamă s-a înfăptuit la finele lunii noiembrie, când Congresul General al Bucovinei, condus de neobositul Iancu Flondor, a proclamat Unirea Bucovinei cu România. La data de 15/28 noiembrie 1918, joi, Mitropolitul Bucovinei, Vladimir de Repta, a prezidat, în Palatul mitropolitan, Congresul General al Bucovinei, la care au fost prezenţi reprezentanţii românilor bucovineni majoritari şi ai minorităţilor naţionale din Bucovina, care a prevăzut că „marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate Ţările Române dintru Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar” şi, în acest sens, a hotărât: „Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. După istorica şi fericita hotărâre, o delegaţie formată din Mitropolitul Vladimir, Iancu Flondor şi Ion Nistor a plecat spre Iaşi, pentru a preda Actul Unirii Regelui Ferdinand al României. Aşa s-au încheiat 143 de ani de amară înstrăinare.
Bucovina, raiul Moldovei
Dar istoria poate fi uneori şi mai crudă, căci la 22 de ani de la Unirea Bucovinei cu România, străvechiul petic de pământ românesc ne-a fost iarăşi furat, tot într-o zi de 28, dar a lunii iunie 1940: o altă zi mohorâtă pentru Bucovina, o altă funestă toamnă, care continuă şi astăzi. Sârma ghimpată s-a aşezat nu doar pe graniţă, sfârtecând trupul Bucovinei în două, ci îndeosebi în sufletele vajnicilor bucovineni, pricinuindu-le multe şi sângerânde răni. Într-o emoţionantă evocare, doamna cântecului popular românesc Sofia Vicoveanca, ea însăşi martoră acelor tulburate vremi, mi-a relatat despre plecarea din Toporăuţi, zona Cernăuţi, „Betleemul” prunciei sale, astăzi parte din Ucraina: „Eu m-am născut dincolo de sârma ghimpată, la Toporăuţi. Părinţii mei au avut o situaţie materială foarte bună, dar a venit războiul. Tatăl meu a fost concentrat şi a rămas mulţi ani prizonier în lagărele de la ruşi. Copilăria mea a fost foarte tristă şi amărâtă. Nu am răbdat de foame, însă nici nu am putut să spun că vreau ceva, pentru că mama nu avea de unde să îmi dea. Părinţii mei au fost înstăriţi la Cernăuţi, au avut prăvălie, case, vite, cai, dar aici nu mai aveam nimic. Bunurile de valoare le îngropase mama, crezând că într-o zi ne vom întoarce”. Însă, după ce au trecut graniţa, nădejdea că vor reveni s-a spulberat. Mama cu cei patru copii a rămas dincoace de sârma ghimpată doar cu hainele ce le avea pe ea.
Cu gândul la Bucovina şi la marii ei patrioţi, să ne amintim de impresionanta cugetare eminesciană referitoare la acest străvechi pământ românesc: „...Bucovina este partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre, este raiul Moldovei. Este ţara presărată cu biserici şi mănăstiri zidite de luminaţii domni ai Moldovei. ...Bucovina este pământul nostru cel mai scump, este obârşia Moldovei şi pământul cel mai înfloritor unde trăia odinioară poporul cel mai liber. Bucovina este pământ sfânt, a cărui apărare ne-au costat râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligenţa noastră trecută, toate mişcările cele mai sfinte ale inimii noastre...”.