Bucuria sărbătorilor în glasul colindătorilor

Sărbătoarea Naşterii Domnului ocupă un loc aparte în tradiţiile româneşti. Începând cu Postul Crăciunului, întâlnim o serie de sărbători în care viaţa de zi cu zi este spiritualizată de diferite motive religioase. Între tradiţiile de iarnă ce împodobesc peisajul alb, colindele au darul de a aduce în suflet acea căldură ce alungă gerul de afară. Ascultând vestea cea bună a naşterii Pruncului Iisus, ne bucurăm şi devenim mai buni. Colindele le ştim dintotdeauna, am crescut cu ele, le repetăm cu plăcere şi le transmitem mai departe, în veşnicie.

Dicţionarul explicativ defineşte „colinda“ drept „cântec tradiţional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulţi, cu prilejul săbătorilor de Crăciun sau de Anul Nou“. La români, colindatul depăşeşte noţiunea de simplă datină, având o organizare aparte, cu diferite motive, sacre sau profane, pentru toate categoriile de vârstă sau sociale. Două sunt izvoarele de căpătâi ale colindelor: Sfânta Scriptură şi viaţa satului. Importanţa acestor tradiţii pentru poporul român reiese din faptul că nu s-au păstrat prin volume de manuscrise sau tipărituri, ci s-au transmis din vorbă-n vorbă, din generaţie în generaţie. Puterea cu care s-au înrădăcinat colindele în tradiţia unui popor provine din Adevărul pe care Îl vestesc: Naşterea Domnului. Autenticitatea colindelor reiese din cuvintele lui Mircea Eliade, care afirma că avem în colinde „unul dintre stadiile cele mai arhaice ale spiritualităţii româneşti“. Lucian Blaga caracteriza tradiţia românească a colindatului astfel: „Colinda are un ritual, prin urmare e lege. Poporul nu îndrăzneşte să schimbe nimic din ce ţine de ritual... Colinda rămâne în tradiţie şi se moşteneşte invariabilă aproape, din ge-neraţie în generaţie“. În anul 1939, arhimandritul Iuliu Scriban vorbea despre pericolul de a împrumuta noi datini de Crăciun, lăsând în urmă tocmai marele praznic al Naşterii Domnului: „Atunci suntem mai mult în pagubă decât în câştig şi înseamnă că am lăsat Crăciunul să plece din casele noastre şi-l privim numai de departe“. Acum 70 de ani, un călugăr emitea un semnal de alarmă cu privire la tentaţia de a înlocui valorile strămoşeşti cu inovaţiile temporare. Tabloul praznicului Naşterii Domnului moştenit de la înaintaşii noştri are o nobleţe pe care nici un festin nu ar putea s-o înlocuiască. În seara de Ajun, cetele de colindători vesteau Naşterea Domnului în toate casele din comunitate. În ziua praznicului, participau cu toţii la Sfânta Liturghie, iar după binecuvântarea slujbei urma agapa, masa praznicului. Toată familia se aduna, cânta colinde şi se înfrupta din bucatele pregătite din timp, dar negustate până la terminarea postului. Postul, Sfânta Împărtăşanie şi bucuria comuniunii cu cei apropiaţi la masa praznicului sunt adevăratele tradiţii ce ar trebui să stea la baza pregătirii sărbătorii Crăciunului în orice casă. În seara de Ajun se porneşte-a colinda Desfăşurarea propriu-zisă a colindatului începe în ziua Ajunului Crăciunului. Primii care colindă sunt copiii, care umblă, din casă în casă, cu Moş-Ajunul: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun...“. În seara de Ajun, la slujba Privegherii Naşterii Domnului, în cadrul Vecerniei se cântă troparul Naşterii Domnului. Acest tropar a fost cântat de preot în zilele premergătoare, când a umblat cu icoana Naşterii Domnului prin casele credincioşilor, vestind marele praznic. După slujba Privegherii, noaptea de Ajun este a colindătorilor. Cetele de colindători vestesc Naşterea Pruncului Iisus până dimineaţa, după cum spune colindul: „Gazde mari, nu mai dormiţi...“. Mircea Eliade descrie o seară de colindat în Ajunul Crăciunului: în seara de 24 decembrie, colindătorii îmbrăcaţi în straie noi şi împodobiţi cu flori şi zurgălăi colindă mai întâi gazdei unde s-au pregătit în timpul postului, apoi trec pe la toate casele din sat; cântă primul co-lind la fereastră şi, după ce au primit învoirea celor ai casei, intră şi îşi continuă repertoriul, rostind urările tradiţionale. Colindul românesc are atât motive religioase (Sfânta Treime, facerea lumii, căderea în păcat, Maica Domnului, Buna Vestire, Naşterea Domnului, Sfântul Apostol Petru, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare), cât şi elemente profane (colinda gazdei, colinde pentru flăcău, pentru fecioară, pentru tinerii căsătoriţi, pentru prunci, pentru văduvă sau pentru bătrâni). La români, colindul reprezintă un liant între generaţii, păstrat, parcă, mai fidel decât la oricare alt popor. Mitropolitul de fericită pomenire Antonie Plămădeală afirma că autorii cuvintelor colindelor sunt necunoscuţi, iar poporul credincios a găsit cuvintele şi melodiile cele mai potrivite, care „se prind aşa de uşor, se învaţă atât de uşor, se transmit atât de uşor de la o generaţie la alta, tocmai pentru că au reuşit să prindă cuvintele în cele mai adecvate melodii care răspund sensibilităţii noastre celei mai adânci“. Cuvintele provin din teologia Naşterii Domnului, iar melodiile vin din geniul poporului nostru. Sfântul Ierarh Vasile cel Mare în colindele româneşti Pentru că anul 2009 a fost închinat de Biserica Ortodoxă Română cinstirii Sfinţilor Capadocieni, în frunte cu Sfântul Vasile cel Mare, se cuvine să amintim prezenţa Sfântului Vasile în colindele româneşti. Prăznuirea sa în calendarul ortodox la 1 ia-nuarie, aşadar, în perioada co-lindelor, a făcut ca Sfântul Vasile să devină personaj sacru în cântările religioase tradiţionale. Sfârşitul de an găseşte în casele românilor urări adecvate „serii Sfântului Vasile“: „Astă seară-i seară mare, Seara Sfântului Vasile, Seara Sfântului Vasile, Să vă fie el cu bine, Şi nouă şi dumneavoastră... Seara Sfântului Vasile, Să vă fie tot spre bine, La mulţi ani cu sănătate, S-aibă şi plugarii parte... Sfânt Vasile cel frumos Să vă fie de folos... Seara Sfântului Vasile, Fie-vă, gazde, cu bine, La mulţi ani cu sănătate, Şi spor mare la bucate... Sfânt Vasile-ntr-ajutor, La mulţi ani cu sănătate...“. Într-o altă colindă, din picăturile a nouă lumânări, ce ard în vârful a nouă meri, se formează un râuleţ: „Dar în el cine se scaldă? Scaldă-se Sfântul Crăciun, Scaldă-se Sfântul Vasile, Scaldă-se Sfântul Ioan, Se scăldară, Se-mbrăcară, Cu vestmânt Până-n pământ, Ce n-am văzut de când sunt...“. În cetele sfinţilor este prezentat mare praznic la „masa Domnului“: „În curtea divanului, Mare masa Domnului, Dar la masă cine şade? Şade Petre, Sfântul Petre, Şi cu marele Vasile, C-a lui e ziua de mâine...“. Părintele capadocian este prezentat, într-o altă cântare, de-a dreapta Maicii Domnului: „Şade Maica Precista, Cu toţi sfinţii lângă ea, Dar în dreapta cine şade? Şade Sfânt Vasile, Sfânt...“. În ziua de 1 ianuarie, când este pomenit Sfântul Vasile cel Mare, copiii pornesc din casă-n casă cu „Pluguşorul“. În unele creaţii, plugul este purtat chiar de Sfântul Vasile: „Într-o zi de dimineaţă, S-a sculat Sfântul Vasile, Şi-a plecat la arat, Cu plug cu doisprezece boi...“ sau „A venit Sfântul Vasile într-o sfântă joi, Cu plugul cu doisprezece boi, Să are câmpul în cruciş şi curmeziş...“. Sfântul Vasile este prezentat fie în plan ceresc, în rândurile sfinţilor, alături de Sfântul Petru, la dreapta Maicii Domnului sau chiar în casa lui Dumnezeu, fie în plan pământesc, ca plugar. Toate aceste creaţii populare sunt manifestări ale evlaviei de care se bucură Sfântul Ierarh Vasile cel Mare în rândul poporului român, care adaugă la cântările compuse de imnografi pentru slujba sfântului cântece tradiţionale menite a se transmite din generaţie în generaţie.