Bunăstarea materială pe cântarul spiritului

Sfinții ne arată că fără lucrarea duhovnicească, fără travaliul ascetic și reflexiv al persoanei, datele cunoașterii nu pot realiza un pod semantic care să ne treacă de la „a ști” la „a fi”. Abundența frumuseților lumii nu este suficientă pentru a trezi în om un imbold irezistibil spre lucrarea despătimirii. Chiar dacă scot la lumină diverse simetrii și armonii care pot încânta pe om, acumulările științelor nu îl deschid pe el cu necesitate către semenii săi, pentru o viețuire morală.

Ochiul atent al exploratorului a zăbovit, timp de secole, în cer și în materia lumii, dar trecând adesea sub tăcere, în ultimii ani parcă tot mai mult, propriile lui adâncimi.

Există cu siguranță o frumu­sețe a lumii sensibile, miracole ascunse în straturile micro și nanoscopice ale materiei, ordine și simetrii remarcabile în țesătura de energii care alcătuiesc giganticul univers. Însă, așa cum se poate vedea, din biografiile întortocheate ale marilor savanți, dar și din orice exercițiu obișnuit de înțelegere a fenomenelor lumii înconjurătoare, arareori putem desprinde înțelesuri folositoare, pe care să le putem transporta cu ușurință, din adâncimile lumii în adâncimile propriei ființe, ca să sporim, prin frumusețile lumii, propria frumusețe.

Un gol existențial în miezul cunoașterii

E deja o constatare comună: cunoașterea nu înțelepțește. Cu atât mai puțin deci va putea să sfințească. Dimpotrivă, cucerită de eficacitatea datelor științifice despre fenomenele lumii înconjurătoare, cunoașterea este ori­entată în multe privințe către o tot mai eficientă adaptare a creației proiectelor omenești de dezvoltare orizontală a civiliza­ției. Deși sunt șocante pentru simțul comun, descoperirile privitoare la tainele universului forțează prea puțin postura poetică sau contemplativă. Mai degrabă, descoperirile sunt exploatate în plan economic, sfârșind în slujba concretă din dispozitivele tehnice aflate în uz în mai toate compartimentele vieții. Calea progresului tehnic și a bunăstării materiale este preferată adesea urcușului abrupt al devenirii spirituale. În locul con­templației - posibilă prin lucrarea despătimirii, este promovat consumul - stimulat prin multiplicarea dorințelor; în locul compasiunii și întrajutorării semenilor, concurența și competiția se dovedesc mai eficiente.

Totuși, nu trăim doar un timp al oportunităților de dezvoltare materială, ci și un timp bogat în înțelesuri spirituale. Psihologia, medicina, neuroștiințele descoperă adâncurile omenești, oferind omului posibilitatea de a lucra direct în interioritatea lui, cu un efect direct asupra propriei vieți și asupra semenilor. E fascinantă această nouă condiție a științei, care este trasă, în virtutea unei cuprinderi cât mai exhaustive a realității, către perspective tot mai încăpătoare. În felul acesta, în rezultatele ei, altădată fragmentate, se întreză­rește acum o legătură tot mai strânsă între ceea ce facem și ceea ce suntem, între modul cum trăim, cu obișnuințele noastre zilnice, și putințele înțelegerii noastre spirituale. Astăzi există locuri din știință unde se afirmă că demersul cunoașterii nu este suficient pentru îmbunătățirea vieții omenești. Se constată, în mod remarcabil, că multe dintre suferințele și afecțiunile de ordin medical cu care ne confruntăm își au originea în dezechilibrele sufletești și în neglijarea coordonatelor spirituale ale vieții.

Ţinte antagonice: bunăstare personală și sensibilitate pentru suferința altora

De fapt, situația aceasta este polarizată. Bunăstarea materială, consolidând condițiile de viață ale omului, descurajează compasiunea. Unele cercetări au evi­dențiat că dispoziția de ajutorare a semenilor este mai puțin frecventă în societățile prospere. Mai precis, experiența acestei emoții cu valențe morale nu e egal distribuită, nici nu e prezentă la întâmplare în structura claselor sociale, ci se pare că este mai prezentă în repertoriul emoțional al persoanelor care provin din clasele de jos¹.

Persoanele din clasele socio-economice mai puțin favorizate, având venituri mai mici, prezintă evidente semne de adaptabilitate psihologică și chiar fiziologică la situațiile în care întâlnesc semeni în suferință și trebuie să răspundă adecvat la această situație. Ele sunt mai dis­puse să exprime compasiune cu mai multă ușurință decât persoanele cu o situație economică mai bună. Având un nivel mare de venituri, mai consistent, respectivele persoane nu au parte de multe situații dificile, în care să întâlnească persoane suferinde, și de aceea ele recunosc cu mai multă dificultate expresiile exprimate de semeni. În condi­țiile acestei particularități de sensibilitate, persoanele cu situ­ație economică bună nu pot să ofere cu ușurință răspunsuri potrivite celor încercați de durere. Constatările acestea indică faptul că situarea socioeconomică mai înaltă corelează mai degrabă cu un nivel scăzut de empatie și compasiune².

Mediul concurențial descurajează spiritul de cooperare

Pe de o parte, unele cercetări au arătat că atât activitățile de cooperare, cât și cele cu caracter concurențial activează o arie cerebrală comună, anume regiunea frontoparietală și regiunea anterioară a insulei. În afara acestora, însă, unele regiuni distincte au fost active, în cele două tipuri de comportamente, sugerând că pot fi în mod distinct asociate cu cooperare și, respectiv, cu expe­riența concurențială. În activi­tățile cu caracter de cooperare, s‑a înregistrat o activitate cerebrală mai intensă în cortexul orbitofrontal, în timp ce experi­ența concurenței a determinat activitate în regiunea parietală inferioară și în cortexul prefrontal medial. Aceste zone distincte indică faptul că cele două tipuri de experiență sunt reflectate distinct și la nivel neuronal. Com­parația a arătat, așadar, că cele două tipuri de interacțiune socială (cooperare vs concurență) corespund stimulării unor regiuni cerebrale distincte.³

Într‑adevăr, în cazul subiec­ților care au lucrat în situații de colaborare, s‑a înregistrat o mai mare activare a unei regiuni din creier implicate de regulă în cogniția socială (este vorba despre joncțiunea temporoparietală). Această regiune ar putea fi, în opinia unor cercetători, zona care ar putea răspunde de motivația pro‑socială, care face pe subiect mai dispus la efort pentru o situație de colaborare. Constatările sugerează că ten­dința unei persoane de a investi mai multă energie în colaborarea pentru unele activități cu caracter pro‑social ar putea corespunde unui tipar în arhitectura și în funcționarea creierului.⁴

Competiția și conflictul exclud compasiunea

Pe de altă parte, unele studii arată că și la nivel hormonal există indicii semnificative privind situația de cooperare sau de ­conflict. Este bine cunoscut faptul că oxitocina, hormonul iubirii sau hormonul social, corespunde comportamentelor colaborative. Investigațiile neurobiologiei ata­șamentului indică faptul că acest hormon contribuie decisiv la comportamentele de îngrijire și la cele materne⁵. Oxitocina e implicată, de exemplu, într‑un proces de remodelare a creierului, care se petrece în cazul mamelor, în perioada alăptării. Mai precis, câtă vreme ele hrănesc sugarii la sân, zona din creier ce controlează producerea de oxitocină are mai multe conexiuni, determinând creșterea cantității de hormon⁶. Pe de altă parte, tendințele agresive corespund unei activi­tăți mai intense a nucleului amigdalian, fiind însoțite de o creștere a nivelului de testosteron. O cantitate mai mare de testosteron în organism poate contribui la diminuarea capacităților empatice ale persoanei umane⁷. În această privință, unele studii evidențiază prezența unui nivel de testosteron endogen punându‑l în legătură cu o bună colaborare cu persoanele situate în același grup, dar care, într‑un context concurențial, corespunde unei tendințe de ostilitate orientată către cei din afara grupului.⁸ Practic, unele comportamente sociale sunt semnificativ influen­țate de dinamica neuromodulatorilor care pot susține dispoziția pentru colaborare sau tendința de competiție.⁹

Mediul concurențial și exigențele vieții spirituale

Date ca acestea ne evidențiază cum maniera în care ne raportăm la lume și la semeni este decisivă pentru întreg ansamblul vieții persoanei. Și, desigur, o poziție centrală în configurarea existenței personale și comunitare o are modul în care ne raportăm la lucruri, la bogăție, la bunăstare.

În cuprinsul constatărilor experiențiale ale Părinților filocalici găsim numeroase conside­rații care indică aspecte asemănătoare: nu orice întrebuințare a lucrurilor este folositoare. Viața sfinților, în special cea a nevoitorilor cuvioși care au lucrat despătimirea și au cultivat virtuțile, indică lucrul acesta: „Folosin­du‑ne cu dreaptă judecată de înțelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire și cunoștință. Iar folosindu‑ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură și neștiință”.¹⁰

În viețile sfinților, luminate de jertfă și dragoste pentru Dumnezeu și pentru semeni, găsesc tot atâtea lecții despre faptul că ajutorarea celuilalt e posibilă doar în condițiile unei renunțări la mine însumi. Mesajul desprins din viața cuvioșilor și a celor milostivi se situează diametral opus celui obișnuit în competiții și în mediile concurențiale: „Lasă‑te prigonit și nu prigoni! Lasă‑te răstignit și nu răstigni! Lasă‑te nedreptățit și nu nedreptăți! Lasă‑te bârfit și nu bârfi! Fii blând și nu zelos în rău!”¹¹ Cuviosul Isaia Pustnicul ne invită, în aceeași manieră, să luăm aminte la noi înșine „cu amănunțime”, în așa fel încât: „de te va necăji cineva în orice lucru și aceasta îți va aduce supărare și mânie, să taci și să nu grăiești nimic contrar cu ceea ce se cuvine, până ce inima ta nu se va îmblânzi prin rugăciune și astfel va mângâia pe frați. Iar de ți se ivește trebuința să mustri pe fratele și te vezi pe tine aflându‑te în mânie și agi­tație, să nu‑i vorbești lui nimic, ca să nu te tulburi și mai mult, ci când te vezi și pe tine, și pe el în liniște și blândețe, atunci grăieș­te‑i, nu ca unul ce‑l mustri, ci ca unul ce‑i amintești ceea ce a spus cu toată smerita cugetare”.¹²

Suferința și moartea ne arată ce putem fi fără Dumnezeu

Am văzut că, prin cultivarea bunăstării, lumea întărește într‑un fel condiția omului, dar în sensul că îl face insensibil la suferința și lacrimile semenilor. În spiritualitatea creștină această înțelegere este răsturnată: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Este vorba despre slăbiciunea celui care, știindu‑și nedeplinătatea și păcatul, dobândește tărie prin credința în ajutorul Celui Ce a biruit moartea.

Sub amenințarea propriului sfârșit, omul poate înțelege mai bine ce anume îi poate oferi firea lui slăbită și până unde se poate sprijini pe propriile puteri. Suferința pe care o trăiește și moartea care amenință să‑l răpună dovedesc fragilitatea și failibilitatea firii omenești căzute. Ele descoperă ce anume suntem și ce putem fi fără Dumnezeu. Pentru că nici viața, nici sănătatea, nici nemurirea nu ni le putem dărui nouă înșine, prin puterile noastre, și nici nu le putem lua din lume. Nici noi nu le deținem, nici ea nu le are. Sufe­rința și mortalitatea, ca realități ale firii omenești, în prezența cărora trăim, și care ne ajută să resimțim realitatea firii umane căzute, dau tărie constatării că nu ne putem sprijini pe puterile noastre, că nu ne putem bizui pe resursele Creației, așa cum a făcut odinioară Adam, că nu ne putem încredința progresului și mișcărilor lui.

Trăind viața lui Hristos, sfântul se dăruiește pe sine semenilor

Abia prin desprinderea față de lume și prin efortul de unire cu Hristos, ne deschidem și către semenii noștri. Exersând această lucrare în mod liber, ne împropriem tot mai mult tăria firii Lui omenești, trecută prin moarte, pătrunsă deplin de dumnezeirea Lui, având El putere asupra suferinței și morții, trecând prin ele în vreme ce era nedespărțit de noi.

Sfântul, trăind viața lui Hristos, cu Hristos, îmbrățișează pe semeni și jertfește lucrurile lumii și puterile lui pentru ei. Pentru că în El, sfântul a învățat să iubească. Pentru că în El, omul a reușit sa iubească pe Dumnezeu cu o iubire care nu se mai înconvoaie în fața plăcerilor lumii, cu o iubire care nu mai abandonează bunătatea față de oameni în fața răutăților pe care ei I le‑ar putea face Lui. În Hristos, firea omenească exersează și împli­nește o dragoste fiască față de Dumnezeu Tatăl și o dragoste frățească față de oameni, iar această iubire a Fiului față de Dumnezeu Tatăl și față de oameni, trăită de Persoana Lui și în firea omenească, este una care nu slăbește, nu este împiedicată de tentațiile și de suferințele pe care lumea și răul i le aduc. În Hristos Iisus, firea umană reîn­vață să iubească, redeprinde libertatea de a depăși, prin iubire, toate greutățile și atracțiile păti­mașe ale lumii.

Note:

¹ ‑Cf. Jennifer E. Stellar, Class and Compassion: Socioeconomic Factors Predict Responses to Suffering, 2011 American Psychological Association 1528‑3542/11/$12.00 doi: 10.1037/ a0026508.

² ‑Datele arată că ritmul cardiac al unei persoane care nu este adaptată la compasiune crește în prezența ­cuiva aflat în suferință, aceasta indicând o stare de stres. Dimpotrivă, evidențiază cercetarea, cel care poate exprima compasiune pentru cei suferinzi are un ritm cardiac mai scăzut, simțindu-se calm în timpul întrajutorării, cf. Jennifer E. Stellar, Vida M. Manzo, Michael W. Kraus, Dacher Keltner. Class and compassion: Socioeconomic factors predict responses to suffering, Emotion, vol. 12, nr. 3, 2012, pp. 449‑459, doi: 10.1037/ a0026508.

³ ‑Cf. Jean Decety, Philip L. Jackson, Jessica A. Sommerville, Thierry Chaminade, and Andrew N. Meltzoff, `The neural bases of cooperation and competition: an fMRI Investigation”, în Neuroimage, 23(2), pp. 744-751, octobmrie 2004, doi:10.1016/j.neuroimage.2004.05.025.

⁴ ‑Cf. Raphael LeBouc and Mathias Pessiglione, `Imaging Social Motivation: Distinct Brain Mechanisms Drive Effort Production during Collaboration versus Competition”, în The Journal of Neuroscience, 2 octombrie, 2013, 33(40), pp. 15894 -15902.

⁵ ‑Cf. Antonio Damasio, Eroarea lui Descartes. Emoțiile, rațiunea și creierul uman, Editura Humanitas, București, 2004, pp. 146‑148.

⁶ ‑Cf. Dionysia T. Theodosis ș.a., `Oxytocin induces morphological plasticity in the adult hypothalamo‑neurohypophysial system“, în rev. Nature, vol. 322, 21 august 1986, pp. 738‑740.

⁷ ‑Cf. J. van Honk ș.a., art. cit., pp. 3448‑3452.

⁸ ‑Cf. Diekhof EK, Wittmer S, Reimers L (2014), Does Competition Really Bring Out the Worst? Testosterone, Social Distance and Inter‑Male Competition Shape Parochial Altruism in Human Males, în PLoS ONE 9(7): e98977. doi:10.1371/journal.pone. 0098977.

⁹ ‑Cf. Nicholas D. Wright, Bahador Bahrami, Emily Johnson, Gina Di Malta, Geraint Rees, Christopher D. Frith and Raymond J. Dolan1, Testosterone disrupts human collaboration by increasing egocentric choices, în Proc. R. Soc. B (2012) 279, 2275-2280, doi:10.1098/rspb. 2011.2523.

¹⁰ ‑Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a treia, cap. 1, în Filocalia, vol. II, p. 87.

¹¹ ‑Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, cuv. 58, în Filocalia, vol. X, p. 304.

¹² ‑Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte, cuv. 27, cap. 9, în Filocalia, vol. XII, p. 236.