„Când eşti bolnav, eşti obligat să te bucuri”
Cu toţii suntem supuşi durerii. Suferinţa ia multe forme, fie în trup, fie în suflet sau în minte. Modul cum ne raportăm la ea este definitoriu pentru existenţa noastră. Suferinzi fiind, dacă am avea un dram de luciditate, am înţelege semnificaţia spuselor poetului Traian Dorz: „Ocrotirea Domnului, cu adevărat, o cunoști numai în cuptor”.
„Ţin minte că înainte de accident treceam pe lângă lucrurile din jurul meu şi nu le vedeam sau, dacă aveam momente când le vedeam, nu le dădeam importanţă. Am realizat în aceşti ani că accidentul îngăduit să mi se întâmple a venit ca o binecuvântare asupra mea. M-am descoperit pe mine însumi, am aflat lipsurile sufletului meu. Mi s-a dezvăluit o lume de care nu ştiam înainte, acum mă bucur şi de o floare înflorită. Sunt mulţumit sufleteşte fără să am nevoie de împliniri măreţe. Cea mai mare minune este că Dumnezeu mi-a mai dat o şansă la viaţă. Am o familie minunată, prieteni dragi, mi-a lăsat creierul întreg să judec, să iau decizii, să trăiesc”. Sunt cuvintele unui tânăr contemporan. Pare greu de crezut, nu-i aşa? Astăzi, când cei mai mulţi aleargă după confort, îndestulare şi caută prin diferite mijloace să scape de suferinţă, asemenea vorbe sunt considerate simple metafore. Dar Cristian Ciprian Radea, tânărul care povestește cele de mai înainte, în vârstă de 25 de ani, din Bucureşti, imobilizat într-un scaun cu rotile de 5 ani, din cauza unui accident rutier, dovedeşte prin însăşi existenţa sa de zi cu zi că, atunci când vrea, omul are capacitatea să treacă peste orice prag al durerii. Devine învingător când găşeşte un rost necazului său şi începe să-şi reclădească viaţa pe acest nou temei.
Cauze
Andreea Maican, psiholog clinician și psihoterapeut, evidenţiază principalele forme ale suferinţei şi cauzele sale: „În afara accidentelor şi a catastrofelor naturale, războaiele, conflictele şi violenţa intrafamilială rămân principalele cauze ale evenimentelor traumatice majore în zilele noastre. Există răniri ale psihicului uman derivate din însăşi trăirea normală a vieţii, aşa-numitele traume existenţiale, cum ar fi trauma pierderii unei persoane dragi, prin separare sau moarte. Alt tip este suferinţa de ataşament şi se referă la calitatea relaţiilor cu părinţii sau a relaţiilor sociale în prima parte a vieţii: respingerea unui copil de către mamă sau părinţi critici, nemulţumiţi, dominanţi, reci emoţional, incompetenţi sau respingerea şi ironizarea din partea colegilor a unui copil sau adolescent.”
Tot din punct de vedere psihologic, s-a constatat că violenţa, indiferenţa şi ignorarea umană provoacă răni sufleteşti mai grave decât catastrofele naturale, când comunităţile dau dovadă de ajutor reciproc şi solidaritate. Mai grav, războaiele, conflictele şi violenţa umană distrug structurile societăţii, dezbină şi izolează individul sau îl transformă din victimă în agresor.
Preotul de caritate Gheorghe Oprea, parohul Paraclisului Institutului de Endocrinologie „C.I. Parhon” din Capitală, arată sensul duhovnicesc al neputinţelor, fie ele trupeşti sau sufleteşti: „Astăzi, oamenii se îmbolnăvesc nu doar din cauza păcatelor sau a unor căderi anume, ci din cauza felului în care trăiesc, în general: excesele de alimentaţie, de băutură, anumite derapaje în comportament, chiar şi în privinţa vieţii morale a cuplului. Adesea, oamenii suferă din cauza a ceea ce au făcut, în primul rând, dar pot fi încercaţi şi din pricina a ceea ce nu au făcut. Mai exact, oamenii nu fac milostenie, nu fac fapte bune, nu se îngrijesc de aproapele, de sfinţenia locaşului lui Dumnezeu, de familie sau de fraţi. Prin suferinţă li se îngăduie să deschidă ochii spre ceilalţi, să vadă ce este lângă ei.”
Rostul durerii
„Dumnezeu, când află un păcătos, nu Se gândeşte cum îl poate face pe acesta să plătească, ci cum îl poate îndrepta, făcându-l mai bun”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Este evident că necazul, durerea, chinul sunt îngăduite de Doctorul Cel milostiv pentru a servi acestui scop mărinimos, menit să ne arate că nu suntem decât făpturi neputincioase, supuse păcatului, oricât de drepţi, evlavioşi şi buni creştini am fi.
În continuare, părintele Gheorghe Oprea de la Paraclisul „Parhon” ne împărtăşeşte din experienţa sa: „Ca preot de spital am cunoscut multe persoane care au învăţat, din mila Domnului, să-şi ducă suferinţa fără cârtire. Nu se îndoiau de puterea lui Dumnezeu de a-i tămădui în orice clipă. Chiar dacă nu căpătau leac pentru trup, erau vindecaţi sufleteşte, primind putere de Sus să-şi ducă încercarea. Erau luminoşi şi, în loc să fie îmbărbătaţi în durerea lor de apropiaţi, ei înşişi le adresau cuvinte mângâietoare, ca unii ce nu sufereau, căci erau deasupra chinului. Aceşti oameni devin mărturisitori şi apostoli ai harului prin felul în care îşi poartă crucea durerii.”
Remedii
Medicii şi psihologii recomandă ca omul suferind să fie ascultat cu atenţie şi căldură, să simtă că este înţeles şi că are pe cineva, constant, alături de el pe parcursul vindecării. În plus, poate avea nevoie de împărtăşirea emoţiilor şi a experienţelor sale în cadrul grupurilor de suport, unde se reunesc persoane cu o maladie asemănătoare, pentru a putea, progresiv, să-şi accepte situaţia de viaţă.
„Bolnavul trebuie să fie ajutat pentru a nu fugi obsesiv de suferinţa lui prin plonjarea în comportamente de tipul adicţiilor, adică dependenţa de droguri, din dorinţa de a-şi umple vidul interior şi lipsa de sens a vieţii sale. Asociat consumului de droguri, apare îndepărtarea, înstrăinarea de ceilalţi oameni, care este, în opinia multor specialişti, unul din marile pericole contemporane. Familia poate juca un rol covârşitor, la fel şi prietenii, care îl pot ajuta pe pacient să facă paşi mici pe drumul reconstruirii de sine, al găsirii sau regăsirii intereselor şi motivelor de a trăi”, explică Andreea Maican, psiholog clinician și psihoterapeut.
Un remediu potrivit pentru orice greutate este, conform Sfinţilor Părinţi, răbdarea. Răbdarea. Şi iar răbdarea. Cum se poate dobândi aceasta? Sfântul Ioan Gură de Aur spunea mereu, indiferent de situaţiile în care se afla: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate, pentru că nu voi înceta a zice astfel totdeauna pentru toate ce mi se întâmplă.” Şi ne mai vorbeşte înţeleptul Părinte spre luare-aminte: „Medicamentele amare sunt cele care vindecă cel mai bine”, drept urmare, preotul Casian Dabija, parohul Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Capitală, îndeamnă: „Când eşti bolnav, eşti obligat să te bucuri, să-I dai mulţumire lui Dumnezeu.”
Pentru semenii care nu vor să accepte ajutorul Bisericii este greu de găsit un răspuns salvator când trec prin situaţii limită. Remedii medicale se găsesc, dar sunt de scurtă durată şi nu reuşesc să umple golul sufletesc provocat de nesiguranţă, lipsă de control, imprevizibilitate. Finalul este tragic în cele mai multe cazuri, deoarece, în ultimii ani, studiile arată că numărul românilor care aleg să-şi pună capăt zilelor este în creştere.
Să nu pierdem bătălia!
Lângă fereastra plină cu flori a apartamentului său, de unde se aude cel mai bine tumultul oraşului, pe care altădată îl bătea la picior de dimineaţă până seara, Cristian Radea are un mesaj de transmis: „Ca oameni poate ne e greu câteodată să acceptăm realitatea. Dragi prieteni, nu putem da timpul înapoi, însă putem lua decizii! Să ne bucurăm de viaţă, să preţuim timpul alături de familie, de prieteni dragi! Dăruiţi din zâmbetul vostru celor din jur, nu aşteptaţi să primiţi ceva în schimb, doar să o faceţi din suflet! O vorbă bună, un telefon, un mesaj de încurajare, o îmbrăţişare contează enorm pentru cei în durere. Fiţi bucuroşi de fiecare zi că deschideţi ochii! Viaţa nu e uşoară, mai trecem şi prin greutăţi, însă trebuie să mergem înainte. Mai bine să încercăm decât să pierdem bătălia!”