Cântarea de mulțumire a regelui David

Aducerea de laude și mulțumiri lui Dumnezeu este forma principală a cântării liturgice. Pentru că sufletul omenesc este veșnic îndatorat și se cuvine să fie recunoscător lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite și ocrotirea de care a beneficiat în situa­ții grele. Un astfel de exemplu îl constituie și cântarea de mulțu­mire închinată Domnului de regele și prorocul David.

După moartea regelui Saul și a celor trei fii ai săi, David a fost ales rege în unanimitate, întreg poporul fiind convins că el va reuși să readucă la suprafață strălucirea de odinioară a neamului israelit.

Izbăvirea de prigonire

Un prim act al noului rege a constat tocmai în realizarea unei cântări de mulțumire, deoarece, așa cum știm, David nu avea doar calități înnăscute de conducător, ci și o fire poetică, al cărei rezultat pregnant se poate observa cel mai bine din Cartea Psalmilor. În egală măsură trebuie să remarcăm și faptul că noul rege învățase multe din propria experiență de viață, care cuprindea și biruințe deosebite, cum fusese cea a învingerii uriașului Goliat, dar și o prigonire nemiloasă din partea socrului său, regele Saul, cel ce căutase, în repetate rânduri, să-l ucidă din invidie. Cântarea de mulțumire care cuprinde întreg capitolul 22 al celei de-a doua cărți a Regilor nu ne-a revenit însă în forma ei inițială. Ea este alcătuită din o serie de versete din diferiți Psalmi, întretăiate din când în când de un pasaj care aparține cel mai probabil cântării rostite la vremea respectivă de regele David sau datorat unor interpolări mai târzii. Cu toate că reprezintă mai degrabă un mozaic de versete psalmice, cântarea rezumă trei teme principale: izbăvirea de prigonirea lui Saul și a filistenilor, biruința asupra păcatelor proprii cu ajutorul lui Dumnezeu și, bineînțeles, mulțumirea pentru toate binefacerile primite de-a lungul timpului. În ceea ce privește prima temă, încă din debutul cântării ni se spun următoarele: „Atunci a cântat David cântarea aceasta Domnului, în ziua când Domnul l-a izbăvit de toți vrăjmașii lui și din mâinile lui Saul, și a zis: «Domnul este întărirea mea, scăparea mea și izbăvitorul meu. Dumnezeu este stânca mea cea de scăpare, scutul meu și puterea cea mântuitoare, adăpostul meu cel tare și scăparea mea! Mântuitorul meu, din necaz m-ai izbăvit! Pe Domnul Cel vrednic de laudă L-am chemat și de vrăjmașii mei am fost izbăvit. Valurile morții mă-mpresuraseră și eram potopit de șuvoaiele răutății; lanțurile iadului mă încătușaseră și eram prins în lanțurile morții. Dar în necazul meu am chemat pe Domnul, strigăt am înălțat către Dumnezeul meu și El mi-a auzit glasul din locașul Său și strigătul meu a ajuns la urechile Lui»” (2 Regi 22, 1-7). Este interesant că această cântare debutează în mod furtunos, făcând referire la o serie de evenimente petrecute anterior în istoria poporului Israel, în care Dumnezeu a sprijinit în chip minunat neamul ales. „Stânca cea de scăpare” poate face referire la izvorârea minunată a apei din vremea prorocului Moise. „Adăpostul cel tare” cu siguranță se referă la mai multe situații din propria experiență a lui David, când a fost salvat miraculos prin lucrarea unor oameni sau popoare de la care nu spera nimic bun. Apare aici și o mică prorocie la adresa venirii lui Hristos: „Mântuitorul meu, din necaz M-ai izbăvit!” (2 Regi 22, 3). Cântarea pare că este la început asemenea unui strigăt al disperării încununat de reușită, de ridicare din starea de prigonire și dificultate până la etapa statorniciei duhovnicești.

Biruința asupra păcatelor

În egală măsură, regele David nu se rezumă exclusiv la mulțu­mirea pentru izbăvirea din prigonirea și fărădelegile pe care a trebuit să le îndure la adresa sa, ci și la faptul fericit al biruinței asupra păcatelor cu ajutorul dumnezeiesc. „Tinzându-Și El mâna de sus, m-a apucat și m-a scos din ape adânci; izbăvitu-m-a de vrăj­mașul meu cel puternic, de cei ce mă urau și erau mai tari ca mine: aceștia mă împresuraseră în ziua necazului, dar Domnul a fost ajutorul meu; El m-a scos la loc larg, izbăvitu-m-a, pentru că m-a iubit! Domnul mi-a dat după nevino­văția mea, după curăția mâinilor mele mi-s plătit. Căci am urmat căile Domnului, și înaintea Dumnezeului meu m-am pocăit. Toate poruncile Lui le-am avut înaintea mea și de la legea Lui nu m-am abătut. Fără prihană am fost îna­intea Lui și de nedreptate m-am păzit. Deci Domnul mi-a plătit după nevinovăția mea și după cură­ția mâinilor mele pe care a cunoscut-o” (2 Regi 22, 17-25). Biruința asupra păcatelor și asupra „vrăj­mașului” - prin care aici este simbolizat cu siguranță diavolul - este considerată atât lucrarea harului dumnezeiesc, cât și o mică răsplă­tire a statorniciei propriei virtuți. De asemenea, este foarte fru­moa­să imaginea propriei pocăințe, redată în versetul 22: „Am urmat căile Domnului, și înaintea Dumnezeului meu m-am pocăit”. Partea de mijloc a cântării reprezintă, așadar, o descriere deosebită a conlucrării cu harul dumnezeiesc, a înnoirii propriului suflet în lupta cu ispitele și cursele întinse de diavol și de invidia sa neîncetată. „Cu Tine mă voi arunca spre oștirea înarmată, cu Dumnezeul meu voi doborî zidul. Căile Domnului sunt desăvârșite, Cuvântul Domnului este lămurit prin foc. Și scut este El tuturor celor ce nădăjduiesc în El; căci cine este Dumnezeu, dacă nu Domnul?” (2 Regi 22, 30-32). Din pasajul citat se observă nădejdea neclintită a regelui David, curajul său bine cunoscut, care nu admite nici îndoielii, nici necredinței să-și oglindească urâțenia în sufletul său. 

Mulțumirea pentru binefaceri

Dreptatea și mila lui Dumnezeu sunt și ele preaslăvite alături de mulțumirea pentru toate binefacerile primite. Astfel, cântarea ne spune următoarele: „Căci Tu, Doamne, cu cel bun Te arăți bun, cu omul drept Te porți cu dreptate, cu cel cuvios, cuvios ești, iar cu cel îndărătnic, Te porți după îndărătnicia lui. Tu pe poporul smerit îl izbăvești, iar ochii cei mândri îi smerești. Tu ești lumina mea, Doamne! Doamne, luminează întunericul meu!” (2 Regi 22, 26-29). Ultima propoziție a fost preluată și de Sfântul Grigorie Palama ca text de meditație și rugăciune neîncetată până s-a învrednicit de extraordinara experiență a trăirii și cunoașterii luminii dumne­zeiești necreate. Încheierea cântării reprezintă, în sine, un mic imn închinat laudei lui Dumnezeu, a Cărui strălucire, binefacere și purtare de grijă trebuie să reprezinte, cu adevărat, și o medita­ție constantă a vieții noastre duhovnicești. „Viu este Domnul și binecuvântat este numele Lui! Lăudat fie Dumnezeu, Cel ce mă izbăvește, Dumnezeu, Cel ce mă răzbună, Care pune popoarele sub stăpânirea mea și de vrăjmașii mei mă izbăvește. Doamne, Tu mă înalți peste vrăjmașii mei și de omul nedrept mă izbăvești. De aceea Te voi lăuda printre popoare și voi da slavă numelui Tău, Cel ce dă biruință strălucită regelui Său și face milă cu unsul Său, David, și cu urmașii lui din veac în veac” (2 Regi 22, 47-51).