Rolul femeii în Biserică și familie după învățătura Sfinților Părinți

Tradiția patristică, fundamentată pe revelația biblică, ne vorbește despre o taină a omului, ascunsă în el chiar de la creație, anume că bărbatul și femeia, egali în fața lui Dumnezeu din punctul de vedere al chemării lor la desăvâr­șire, au totuși vocații diferite și complementare, în sensul că se întregesc și se împlinesc unul prin celălalt. Părinții Bisericii au prețuit profund femeia creștină, evocând chipuri luminoase de femei - mironosițe, mucenițe, fecioare, cuvioase sau mame -, culminând cu Maica Domnului, modelul desăvârșit al femeii creș­tine, cea care este cu adevărat „simbol al Bisericii”. Prezența Maicii Domnului în viața și lucrarea Fiului lui Dumnezeu în lume, o prezență vie, dar discretă, smerită, a devenit paradigma slujirii femeii în Biserică.

Despre vocația femeii în Biserică din perspectiva teologiei patristice s-ar putea spune foarte multe, însă trei aspecte le consider mai relevante pentru această temă: apostolatul laic, slujirea socială și maternitatea duhovnicească.

Apostolatul laic și educația în familie

Mulți dintre Sfinții Părinți, atunci când fac referire la viața Bisericii, atât cea din perioada de început, cât și cea din vremurile lor, remarcă prezența femeilor și lucrarea deosebită a acestora în cadrul comunității. Pe parcursul lucrării pământești a Mântuitorului, în preajma Sa s-au aflat mai multe femei care, după învierea și înălțarea Sa la cer, au continuat, alături de Sfinții Apostoli, să-L propovăduiască și să-L mărturisească pe Hristos în lume. Între acestea se remarcă în mod deosebit femeile mironosițe. Evangheliile sinoptice amintesc numele câtorva dintre ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și a lui Iosif sau Iosie, Maria lui Cleopa, Ioana - soția lui Huza -, Salomeea, Suzana și „celelalte împreună cu ele” (Matei 27, 61; 28, 1 ș.u.; Luca 23, 55; 24, 1 ș.u.).

Acestea, alături de Maica Domnului - așa cum arată Sf. Grigorie Palama -, sunt cele dintâi care primesc vestea Învierii lui Hristos și sunt trimise să o ducă și ucenicilor Săi, ascunși de frica iudeilor. Grija lor de a împlini rânduială pentru trupul îngropat al Domnului, dragostea față de El, statornicia în credință, dar mai ales curajul mărturisirii au făcut din ele adevărate modele pentru orice femeie creș­tină. Pentru slujirea lor, Biserica le-a numit „apostoli către Apostoli” și le-a rânduit o Duminică specială, aceea a Mironosițelor, adevărata zi a femeii creștine.

Părinții Bisericii evocă lucrarea femeilor purtătoare de mir și remarcă faptul că ele sunt exemplul cel mai grăitor al înțelegerii superioare pe care creștinismul o are față de lumea antică cu privire la statutul femeii. Sunt relevante în acest sens cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care remarca: „Uită-te cum și Domnul, prin femei, bine­ves­tește ucenicilor! Domnul [...] ridică la cinste neamul cel mai dis­prețuit, nea­mul femeiesc, îi dă bune nădejdi și-i vindecă durerea”.

Același Sfânt Părinte, adesea înfierat, pe nedrept, ca având o atitudine depreciativă față de femeie, dă exemple de femei care s-au remarcat prin implicarea lor în Biserica primelor secole. El face referire, de pildă, la acele femei „împreună-lucrătoare” cu Apostolul Pavel în propovăduirea Evangheliei, precum diaconița Febe, pe care acesta o numea „sora noastră” (Romani 16, 1), Persida, cea care „mult s-a ostenit întru Domnul” (Romani 16, 12), sau Priscila, pe care o așază alături de Apostoli, ca una care, împreună cu Acvila, soțul ei, l-a învățat pe Apollo „calea lui Dumnezeu” (Fapte 18, 2-18). Despre acestea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu au fost cu nimic mai prejos decât bărbații în râvna de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu.

Deși apreciază lucrarea misionară a femeilor și le laudă râvna în ceea ce privește învățătura, episcopul antiohian disociază această lucrare de slujirea învățătorească a Bisericii, care este rezervată clerului. Astfel, făcând referire la interdicția femeii de a învăța, despre care vorbește Sfântul Pavel în 1 Timotei 2, 12, Sfântul Ioan explică faptul că aceasta avea în vedere oprirea femeii de a se substitui preotului, învățând de la amvon, în adunarea Bisericii.

Dincolo de considerentele pastorale referitoare la neorânduielile provocate în Biserică de către femei (a se vedea cazul din Corint), teologia ortodoxă invocă și anumite implicații teologice, care țin de o anume rânduială a lui Dumnezeu, în care bărbatul și femeia au daruri și slujiri diferite, dar complementare. Învățătura patristică, fundamentată pe practica Mântuitorului și pe tradiția apostolică neîntreruptă, vorbește despre o relație mistică și iconică Hristos - Biserică. Dacă vocația bărbatului este aceea de a fi „cap femeii”, așa cum Hristos este cap Bisericii (Efeseni 5, 23), erijarea femeii în ipostaza de „cap” ar produce o inversare a slujirilor lăsate de Dumnezeu și, implicit, o confuzie între Hristos - Capul și Biserica - trupul Său. De altfel, Sfântul Epifanie de Salamina, cel care a făcut un inventar al tuturor ereziilor până în vremea sa, a definit clar granițele misiunii feminine în Biserică, respingând încercările unor grupări de a introduce preoția feminină.

Dacă slujirea învățătorească în Biserică este rezervată bărbatului, locul prin excelență în care femeia și-a putut manifesta dintotdeauna această slujire a fost familia, văzută de Fericitul Augustin ca ecclesia domestica, adică „biserica de acasă”. Femeii i s-a încredințat „cârmuirea casei”, spațiul în care ea își împli­nește misiunea de a învăța, de a modela sufletele copiilor și de a menține vie flacăra credinței.

Sfinții Părinți, încă din cele mai vechi timpuri, au sesizat rolul pe care femeile îl au în creșterea și edu­carea copiilor. Astfel, Sfântul Policarp al Smirnei, Părinte apostolic și martir pentru Hristos, le sfătuia pe femeile creștine „să-și crească copiii învățându-i frica de Dumnezeu”. Această lucrare trebuie începută, așa cum remarcă Părinții, de timpuriu, când învățăturile cele bune întipărite în sufletul copilului „încă fraged” se întăresc „ca sigiliul aplicat pe ceară”. Pe lângă aceste învățături, Sfinții Părinți le sfătuiesc pe mame să le ofere copiilor exemple ziditoare de sfinți, prin care să-i determine să le urmeze pilda și să ducă o viață curată, să le povestească istorisiri biblice și duhovnicești, ferindu-i de „basme” și povești imo­rale sau nefolositoare. Mamele sunt chemate să crească nu doar oameni pregătiți să facă față celor din lume, ci mai ales să ajungă „atleți pentru Hristos”. Așa a procedat înțe­leapta Macrina cea Bătrână, care și-a educat nu doar copiii, ci și nepoții, formându-i de mici și învățându-i adevărata credință.

O galerie întreagă de mame creștine, printre care Sfânta Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfânta Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul, Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin, precum și multe alte mame de sfinți, și-au împlinit menirea nu doar prin faptul că le-au dat viață, ci și prin dragostea pe care le-au arătat-o, prin jertfa, plină de lacrimi, cu care i-au crescut, dar, mai ales, prin grija de a sădi în sufletele lor semințele dreptei credințe, care să rodească mai târziu. Femeia creștină este chemată și astăzi să continue această lucrare, atât în familie, cât și în societate, în general, unind credința curată cu responsabilitatea față de darul vieții, dragostea față de copii cu grija pentru cultivarea virtuților și dăruirea cu rugăciunea neîncetată pentru ei.

Diaconatul feminin și slujirea socială a femeii

Așa cum am văzut, învățătura biblică și patristică, precum și tradiția și practica Bisericii au consfințit rolul sacerdotal doar pentru bărbați. Aceasta nu înseamnă însă că femeile nu au avut și ele slujiri în cadrul Bisericii. Între acestea, cea mai cunoscută slujire a fost cea a diaconițelor. Menționate, așa cum am văzut, și în scrierile pauline, diaconițele sunt amintite și în alte surse din primele secole.

Fără a avea rol sacramental, slujirea dia­conițelor a avut în vedere - așa cum reiese din Didascalia Apostolilor și, mai apoi, din Con­stituțiile Apostolice - mai ales anumite aspecte practice legate de botezul femeilor. Mai exact, acestea erau cele care, după ce episcopul săvârșea taina Botezului, ungeau cu mir pe cele botezate și le vizitau ulterior, la casele lor, pentru a le catehiza. Pe lângă acestea, mai sunt amintite și alte îndatoriri: păzeau intrarea femeilor în biserică și asigurau ordinea între cele care participau la slujbe; duceau Sfânta Împărtășanie femeilor bolnave și le ofereau îngrijire. Ulterior, s-au adăugat și altele, precum: implicarea în organizarea de pelerinaje; înfrumuse­țarea Altarului și a bisericii cu elemente decorative sau mozaicuri și, mai ales, participarea la cântarea bisericească. Din Viața Sfintei Macrina cunoaștem cazul diaco­niței Lampadia, care era responsabilă cu organizarea corului de femei. La fel, diaconița Publia, cunoscută ca fiind conducătoarea unui cor al fecioarelor, este cea care l-a înfruntat pe împăratul Iulian, cel care o adusese în fața lui pen­tru că îndrăznise să cânte psalmi care condamnau idolatria.

Unele diaconițe dispuneau de averi impresionante, care le permiteau să susțină Biserica și să-i ajute pe cei în nevoi. Așa este cazul cunoscutei Olimpiada, ucenița Sfântului Ioan Gură de Aur, o aristocrată educată în copilărie de sora Sfântului Amfilohie de Iconiu, care, rămasă văduvă, se dedică slujirii Bisericii, impresionând prin curăția vieții, prin fidelitatea față de clerici și dragostea pentru aproapele. Câștigată pentru Biserică, ea renunță la averea sa, își eliberează slujitorii din sclavie și își îndreaptă atenția în special către cei neajutorați, îngrijindu-se de văduve, fecioare, bătrâni, orfani și neputincioși.

Treptat-treptat, după ce creș­ti­nismul s-a răspândit tot mai mult, însemnătatea catehumenatului a scăzut și s-a generalizat botezul copiilor, slujirea diaconițelor s-a restrâns tot mai mult la latura socială. Totuși, chiar dacă diaconițele au dispărut după secolele XII-XIII, aceste slujiri ale femeilor s-au păstrat până astăzi, ca expresie a vocației speciale a femeii în Biserică. Tocmai pentru că înțelege distincția dintre bărbat și femeie, precum și complementaritatea slujirilor lor, Biserica le încurajează pe femei să-și descopere vocația și să valorifice sensibilitatea pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletele lor, punând-o în lucrare, în mod practic, prin preocuparea pentru înfrumusețarea Bisericii, participarea la cântarea bisericească, implicarea în pelerinaje și acțiuni de voluntariat, dar, mai ales, prin slujirea socială a semenilor.

Biserica, prin cooptarea femeilor în cadrul co­mitetelor parohiale, prin implicarea lor în proiecte caritabile, în centre de asistență socială, în azile și cămine de bătrâni, în centre pentru copii, le oferă acestora posibilitatea să-și pună în lucrare această dimensiune. Biserica încurajează aspirațiile sincere ale femeii și binecuvântează eforturile ei în sfera vieții sociale, acolo unde ea își poate pune în valoare adevărata calitate de a fi „ajutor” nu numai pentru bărbatul ei, ci și pentru semeni, ușurându-le greutățile și sporindu-le bucuriile.

Văduvele și fecioarele. Vocația maternității duhovnicești

Alte categorii de femei cu slujiri speciale în Biserica primelor veacuri au fost văduvele și fecioarele. Fiind admise nu prin hirotonie, ci printr-o rugăciune specială, pe baza unui legământ personal, principala lor slujire era practicarea ascezei, a virtu­ților și, mai ales, a rugăciunii, despre care se credea că are o deosebită putere în sânul comunității. Sfântul Atanasie cel Mare promova această formă de ascetism laic, propunând ca în fiecare familie de creștini să existe o fecioară, care reprezenta însăși „mântuirea casei”. Trăind la început izolat și, mai apoi, în grupuri din ce în ce mai numeroase, fecioarele, alături de văduve, erau, pentru toți cei din societate, un imbold puternic de imitare a vieții de sfințenie. Din scrierile Sfinților Părinți aflăm că primirea acestor slujiri implica o asumare deplină și o maximă responsabilitate.

Pornind de la constatarea Sfântului Apostol Pavel că femeia nemăritată și fecioara se îngrijesc de cele ale Domnului, iar cea măritată de cele ale lumii (cf. 1 Corinteni 7, 34), Sfinții Părinți au elogiat starea de feciorie ca fiind idealul spre care trebuie să privească femeia și orice creștin, în general. Sfinți precum Atanasie al Alexandriei, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Metodiu de Olimp, Ambrozie de Mediolanum, Fericitul Augustin, Grigorie cel Mare și mulți alții au dedicat pagini alese acestei virtuți deosebite. Metodiu de Olimp, de exemplu, aseamănă viața monahală cu un zbor spre cer, în care aripile fecioriei o conduc pe fecioară „în vecinătatea îngerilor”.

După organizarea și răspândirea monahismului, la începutul secolului al IV-lea, acesta a înglobat slujirile văduvelor și fecioarelor, ale căror aspirații s-au identificat cu cele ale monahilor. Astfel, chiar de la început, alături de mă­năstirile de călugări, au luat ființă și comu­nități monahale destinate femeilor, cum au fost, de exemplu, cea din Pont, îndrumată de Sfânta Macrina cea Tânără, cea din Egipt, înființată de Sfântul Pahomie cel Mare pentru sora sa, Maria, sau cele din Betleem și Marsilia, întemeiate de Fericitul Ieronim, respectiv de Sfântul Ioan Casian. Ulterior, acestea s-au înmulțit și au constituit adevărate oaze de spiritualitate din care s-au hrănit generații întregi de creștini.

Totuși, Părinții care au vorbit despre idealul fecioriei nu au considerat viața de familie o piedică în atingerea desăvârșirii. Curăția se poate păstra și în familie, spațiul binecuvântat de Dumnezeu pentru nașterea și creșterea pruncilor, dar și pentru cultivarea virtuților. Fecioria și căsătoria sunt văzute ca două căi, care pot duce, fiecare, către mântuire, dacă sunt asumate total și responsabil. Viața de familie este o cale „mai întinsă, dar mai ocolită” - cum spune Sfântul Ambrozie de Mediolanum -, pe când viața monahală „este grea și cu urcuș înalt”, dar și una, și cealaltă sunt propuse ca mijloace de a ajunge în „tabăra sfinților”.

În plus, dimensiunea ascetică nu contrazice vocația de mamă a femeii. Indiferent că este fecioară sau soție, aceasta poartă în sine o taină profundă, aceea de a fi „mamă in aeternum”, după o expresie a lui Paul Evdochimov, devenită celebră. Maternitatea nu este deci numai una biologică, ci și una duhovnicească sau, mai ales, duhovnicească. Astfel, nici fecioara sau călu­gărița nu este privată de calitatea maternă, în sensul că ea este chemată, după cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, să sporească „nașterea de prunci a sufletului”.

Maternitatea duhovnicească este parte a spiritualității răsăritene, încă din cele mai vechi timpuri Biserica recunoscând rolul de povățui­toare duhovnicești al unora dintre femeile sfinte. Alături de nenumă­rați Părinți ai pustiei care au primit titlul de avva, tradiția Bisericii a consemnat și numele unor femei, „mame ale deșertului”, care au fost pilde vii de înțelepciune, de smerenie, de nevoință și viață curată. O astfel de amma este Cuvioasa Sinclitichia, considerată „întemeietoarea” monahismului feminin, o aristocrată care, sub influența Sfântului Atanasie cel Mare, a lăsat lumea și s-a retras în pustiu. Patericul egiptean amintește și de amma Sara, tot din pustiul Egiptului, cunoscută pentru viața ei ascetică și lupta cu duhurile cele rele. O alta este Maica Theodora, cea care, pentru statura ei duhovnicească, era cercetată chiar de către ierarhi ai vremii. Așezarea lor alături de marii Părinți ai pustiei vădește faptul că sfințenia nu depinde de deosebirea de gen, de starea socială sau de pregătirea intelectuală, ci de deschiderea sufletului către Dumnezeu.

Prin toată tradiția vieții monastice feminine, de la primele forme de organizare, la vetrele de spiritualitate din Bizanț și până la mănăstirile de astăzi din România, monahismul feminin a traversat istoria, lăsându-și amprenta discret, dar determinant, asupra vieții bise­ricești, fiind o mărturie vie despre lucrarea deosebită a femeii în Biserică. Sfintele cuvioase trăitoare în spațiul românesc, mai îndepărtat sau mai recent, rămân chipuri luminoase de viețuire pentru femeile creștine de astăzi, pilde de întărire duhovnicească și veșnice împreună-rugătoare cu toți sfinții pentru mântuirea noastră.

Învățătura Sfinților Părinți despre rolul femeii în Biserică este, în mod firesc, una fundamentată pe Sfânta Scriptură și exprimă ethosul Bisericii dintotdeauna. Părinții consideră că rolul femeii în Biserică și familie nu este unul marginal, ci, dimpotrivă, esențial și complementar celui al bărbatului. De la vocația pedagogică și formatoare pe care o împlinește în familie, în școală și în societate, în general, la slujirea socială a semenilor, manifestată prin grija față de bătrâni, bolnavi, orfani și neajutorați, până la jertfa curată a renunțării la cele ale lumii, femeia împlinește o misiune înaltă: sfințește căminul, umanizează societatea și menține trează conștiința rugăciunii neîncetate.

Inițiativa canonizării de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a celor 16 sfinte femei românce, unele dintre ele contemporane nouă, nu este altceva decât răspunsul firesc al Bisericii la evlavia cre­dincioșilor, dovada vie a rodirii sfințeniei în sânul Bisericii noastre și, mai ales, chemarea la imitarea acestora de către fiecare dintre noi, bărbat sau femeie, de ieri sau de azi.