„Cărările încep să se închidă, încet. Odată, era drum bătut“

Este a treia zi de pelerinaj, luni, 21 mai, de Sfinţii Constantin şi Elena, şi impresia că suntem de o viaţă pe aceste drumuri este tot mai puternică. Până acum, vremea a fost bună, nu am avut parte de incidente, iar oamenii dau dovadă de rezistenţă, curaj şi optimism, cum rar mi-a fost dat să cunosc. Deşi drumul ne încarcă cu oboseală la fiecare kilometru parcurs, n-am auzit măcar pe unul singur să-şi plângă de milă sau să renunţe. Povestea merge mai departe.

Somn bun, adânc, la Sihăstria părintelui Cleopa. Plecăm dis-de-dimineaţă în cântatul cocoşilor, cu roua ierburilor pe picioare, uşori ca fulgii de păpădie, fără vreo grijă zadarnică sau gând mohorât. Trecem prin faţa chiliei îndrăgitului arhimandrit şi o sfioşenie ne cuprinde pe toţi. Toader Ştefănoaia se opreşte brusc, ca şi cum ar avea de împărţit o vorbă cu marele duhovnic, care ne priveşte din fotografiile înrămate din cerdac, ceilalţi îi urmează exemplul, şi după ce îşi umple plămânii cu un oftat de dor, îndeamnă la drum.

"Aţi văzut, au rămas copertina şi băncile goale. Nimeni n-a mai stat pe ele de la moartea părintelui Cleopa. Când trăia el, nu se goleau niciodată, veneau oameni puhoi. În mănăstiri o să mai apară unul ca el la o sută de ani, dacă nu mai mult", spune Gică Stoica, în timp ce ieşim prin poarta mare, din lemn sculptat, a mănăstirii.

Încovoiaţi sub povara desagilor care apasă pe umeri, adevărate pietre de moară, urcăm şi iarăşi urcăm. "Aer curat, nu alta, asta e sănătatea omului. Ăsta e concediul meu şi aşa mi-a plăcut o viaţă să merg pe jos, pe la mănăstiri, de două ori pe an, câte o săptămână. Acum sunt cel mai fericit", îşi opinteşte vorbele în răsuflarea gâtuită de efort nenea Toader.

Trecem pe lângă Râpa lui Coroi, unde, spun oamenii, se nevoiesc mulţi pustnici. În pădure, pripoare abrupte, pavate cu bolovani mari şi alunecoşi ne ies în cale ca şi cum o vrăjitoare rea, ca aceea din basme, i-ar fi risipit intenţionat.

Doi paşi ne mai despart de chilioara Sfintei Teodora, când la o răscruce de cărări ne întâlnim cu şapte pelerini din Şcheia, Suceava. De bucurie, oamenii se îmbrăţişează. Se cunosc de zeci de ani, de când bat drumurile la mănăstiri:

"Hristos a înviat! Măi, Gavrilaş, sănătate, mă! Uite la el cum întinereşte!", îi strânge mâna cu prietenie nenea Toader celuilalt conducător de grup.

"Adevărat a înviat! Mulţumesc, mulţumesc. Iaca, încă ne mai întâlnim pe drumurile astea…", răspunde Gavrilă, cu faţa înseninată de zâmbet. "Ehee, Dumnezeu are grijă", replică nenea Petrea.

Pe urmele Cuvioasei Teodora

După ce ne răcorim feţele în ochiul de apă săpat într-o covăţică în stâncă, la care se ajunge urcând o scară, din care se spune că Sfânta Teodora îşi stingea setea, suntem întâmpinaţi de un frate de mănăstire în vârstă. Dacă nu ne-ar fi dat fiecăruia lumânări de ceară pe care să le aprindem în peştera întunecoasă, rece şi umedă în care s-a nevoit Cuvioasa, aş fi crezut că e o nălucă, atât de silenţios este.

Ieşim din umbra verde a pădurii la soare, exact în poteca ce duce spre bisericuţa dintr-un lemn (brad) şi chilia părintelui Paisie Olaru care, dintr-o clipă în alta, pare că va fi strivită de stâncă sub care este construită.

Câţiva paşi şi intrăm în bisericuţa din lemn a Mănăstirii Sihla, unde slujba a început de puţin timp. Îngenuncheaţi, cu capetele plecate, oamenii ascultă într-o linişte exemplară vorbele preotului.

Fiind zi de sărbătoare, curtea aşezământului monahal este animată de oameni de toate vârstele şi de copilaşi. Pentru toţi se găseşte un blid de mâncare la trapeză. La un loc, monahi şi credincioşi se înfruptă din bucatele gătite fără ulei, în timp ce un călugăr urcat într-un "amvon" citeşte din Vieţile Sfinţilor. Cu greu se înţelege ce spune, cuvintele îi sunt acoperite de sunetul metalic, hulpav al tacâmurilor lovite de farfurii.

"Marie, nu mai venim acasă, că ne-au crescut bărbile"

Vremea bună ne sporeşte paşii spre Mănăstirea Horăicioara, printr-o pădure de foioase, iar mai apoi pe culmi nesfârşite, care ne poartă pe la vale de satul Mitocu Bălan până în localitatea Cracăul Negru. Ne astâmpărăm setea cu apa izvoarelor întâlnite în drum, ne întâlnim cu stâne de oi şi iepe cu mânji care pasc în voia cea bună. După ce urmăm pârâul Balmoş, urcăm un sfert de oră "muntele minunat", cum îi spun cei mai tineri, un test de rezistenţă fizică şi psihică chiar şi pentru cei mai experimentaţi sportivi.

Storşi de energie, urcăm coama obcinii şi ne afundăm iarăşi în pădure, nu înainte de a privi în zare spre Cetatea Neamţului, ale cărei ziduri abia se văd.

"Marie, nu mai venim acasă, că ne-au crescut bărbile", îi comunică telefonic nevestei nenea Petrea, spre amuzamentul tuturor.

Fără veste, ajungem în curtea Horăicioarei, care seamănă cu o gospodărie ţărănească, cu chilii cu cerdac pline de muşcate roşii. Bisericuţa mică ne primeşte pe toţi, osteniţi, dar bucuroşi. Coborâm la un izvor din vale să ne împrospătăm rezervele de apă. La plecare, ne întâlnim cu alţi credincioşi, consăteni ai celor din grup.

Coborâm, urcăm, picioarele spun că nu se mai poate înainta, la fel şi mintea, dar inima ne poartă mai departe, tot mai departe.

"Cărările încep să se închidă, încet, încet. Odată, era drum bătut. Acum, de la an la an, cărările dispar. Oamenii nu mai umblă pe ele, iar tafurile distrug drumurile", spune cu părere de rău nenea Toader.

"Lasă, Todirică, că le deschidem noi", încurajează nenea Gică din fruntea plutonului, pe care îl îndreaptă spre Mănăstirea Horaiţa, unde ajungem pe la orele 19:00.

În biserică, trupurile frământate de oboseală ascultă slujba Vecerniei. Maica Maria, bucătăreasa, are grijă să ne hrănească cu bucatele pregătite peste zi, şi la plecare ne zice: "Rugaţi-vă şi pentru Maria păcătoasa, că nu se ştie la anuâ dacă mă mai găsiţi aici, poate doar în cimitir". Ne retragem la odihnă, când luna apare pe cer. Înainte de culcare, îmi vin în minte amintirile lui nenea Petrea despre Ionuţ, băiatul cel mare al tovarăşului său, Gică Stoica, pe când acesta avea şase ani şi a mers cu ei în pelerinaj. Aici, în curtea Horaiţei, Ionuţ l-a întrebat: "Bade Petre, când mă uit la icoana lui Iisus Hristos, îmi vine să plâng. Oare de ce?" Emoţionat, înţeleptul i-a răspuns: "Îi bun, Ionuţ, îi bun aşa." (Va urma)