Cât, cum şi în ce condiţii?

Copiii de până în câţiva anişori sunt o adevărată provocare în biserică. Nu prea e chip să-i ţii sobri şi liniştiţi într-un loc, chiar dacă în sfântul altar se desfăşoară cel mai important eveniment de care şi îngerii se minunează că e chemat omul să-l lucreze. Ce să le ceri? Sunt copii, e normal să nu aibă răbdare, e normal să vrea să facă ceea ce ştiu ei cel mai bine să facă - să se joace. 

 

Mai gălăgioşi ori mai liniştiţi, mai plângăcioşi ori mai veseli, mai statici ori mai jucăuşi, prezenţa copiilor ne atrage atenţia şi nouă, adulţilor de pe lângă ei. Nu are cum să nu te sensibilizeze un zâmbet de bebeluş. Nu are cum să nu te facă atent un scâncet. Acestea sunt chiar „armele“ lor de bază. În acelaşi timp, la Sfânta Liturghie suntem chemaţi „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte“. Suntem chemaţi „sus să avem inimile“. Unde ţi se mai duce inima când chiar în faţa ta se desfăşoară o criză de personalitate a unui pici de doi ani? La judecarea mămicii care „nu ştie să-şi educe copilul“? La îngăduinţa faţă de criză, dar, pe de altă parte la ideea că „totuşi, trebuie să aibă o problemă mama asta dacă nu se gândeşte să-l scoată afară când îl vede că face gălăgie, nu vede cum deranjează?!“ Sau poate chiar la încercarea de a potoli copilul cu o atitudine responsabilă, de apărător al bunei desfăşurări a slujbei.

 

Pe de altă parte, nu poate să nu-ţi joace înaintea ochilor scena în care ucenicii căutau să facă ordine, îndepărtând copiii aduşi de mamele evlavioase în jurul Mântuitorului pentru a fi atinşi de către Acesta, iar El le întoarce cu blândeţe „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi (că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor)“ (Lc. 18, 16, Mt. 19, 14). Şi cu gândul la asta, atins de ceva vinovăţie, îţi îngheaţă poate în aer gândul şi gestul de îndepărtare a micului năzdrăvan.

M-am gândit destul de mult la situaţia aceasta pentru că la noi în biserică sunt foarte mulţi copii. Mămicile se întreabă dacă să iasă ori nu afară când aceştia devin neliniştiţi. În fond, cu ce sunt mai prejos copiii decât noi, adulţii, atât de mult încât ei să nu beneficieze de harul slujbei care se ţine în biserică? Apoi, „cum să-i deprinzi cu statul la biserică dacă nu-i aduci în biserică?“, se întreabă mămicile pe bună dreptate? Cum să nu se sperie dacă sunt înconjuraţi de priviri cel puţin dezaprobatoare, dacă nu chiar de gesturi mai lipsite de răbdare? De multe ori mi-am pus întrebări de genul: „Doamne, care e chemarea noastră, ca şi creştin-ortodocşi, în această situaţie?“; „Cum să ne păstrăm atenţia la cuvintele slujbei când avem în faţă aşa copii minunaţi?“; „Cum arată dragostea şi îngăduinţa faţă de ei şi faţă de mămicile lor?“; „Ce înseamnă a fi o familie, un trup, în cazul slujbei?“.

 

Şi mi-a venit gândul că noi, ca oameni, privim lucrurile din perspectiva noastră, destul de limitată şi restrictivă uneori. Că de multe ori judecăm şi pornim cu judecată la a face ordine în viaţa noastră (mă port într-un anume fel ca să nu fiu ca „celălalt“ care... nu e atent, iubitor, deschis, înţelegător). Dar dacă m-aş pune cu adevărat în locul celui care şi aşa are greutăţi la a se concentra la slujbă, rătăcindu-şi prea uşor atenţia printre propriile griji? Ce ar face o mamă care se gândeşte şi la aproapele, cu care este tot una - doar ne împărtăşim din acelaşi Potir, nu-i aşa?!? Să se gândească la aproapele, nu doar la slăbiciunile şi păcatele lui („Ce fel de creştin o fi ăsta, că nu-mi îngăduie să ascult chemarea lui Hristos?“). „Iată: aproapele meu, prietenul meu, fratele meu, a venit să participe la Sfânta Liturghie. Care e datoria mea ca şi creştin? Să-l odihnesc, sau să să-mi impun, cu Scriptura în mână, dreptul de a nu fi atent nici eu la slujbă, de a nu fi atent nici celălalt? Doar mi-am adus copilul la chemarea lui Hristos, nu?“ Aceasta este o întrebare extremă. Nu cred că o pune vreo mamă în mod conştient. Mamele sunt în general preocupate şi încurcate pentru că nu ştiu cum să facă să nu deranjeze. Dorinţa lor sinceră e să-şi aducă pruncul la Izvorul Vieţii, să-l adape din Acesta. Este dorinţa firească a mamei de a-i oferi cel mai bun lucru posibil copilului său. 

Şi atunci? Unde este măsura dragostei? Un posibil gând ar fi acela de a reciti cu atenţie pasajele scripturistice la care se face apel în insistenţa de a sta cu copilul în biserică chiar şi atunci când acesta dă semne de vizibil disconfort - pentru el sau pentru cei din jur: „Şi aduceau la El şi pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau. Iar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia“ (Lc. 18, 15-16). „Atunci I s-au adus copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să Se roage; dar ucenicii îi certau. Iar Iisus a zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo“ (Mt. 19, 13-15).

 

Am pus aceste versete pentru a vă invita să meditaţi asupra lor. Atât cei lipsiţi de răbdare faţă de copii, cât şi cei care aduc copiii la biserică. Să răspundem mai întâi la o întrebare: Care era gândul cu care erau aduşi copiii la Mântuitorul? După cum vedem, atât Matei, cât şi Luca spun că o făceau ca să Se atingă de ei şi să Se roage (să le dea binecuvântare, am spune noi în zilele noastre). Sfântul Apostol Matei spune chiar ce a făcut Mântuitorul imediat ce Şi-a pus mâinile pe ei: „S-a dus de acolo“. Cum vedem, nu a început să le predice copiilor. De ce oare? Poate şi pentru că Mântuitorul ştia că cei mici n-au atâta nevoie de cuvânt ca cei mari şi învârtoşaţi la inimă (nu degeaba ne-a îndemnat să fim ca ei). Că prezenţa şi binecuvântarea Lui le e de ajuns, ajung direct unde trebuie şi de unde nu se mai ia: în inima curată şi deschisă. 

 

Dar noi ce facem? Ne punem nu doar în locul celorlalţi (ar trebui să fie mai îngăduitori), ne punem şi în locul copilului (şi privim în mod cantitativ: să stea cât mai mult timp, ca „să primească“ cât mai multă cantitate de binecuvântare a Domnului) - uitând că oricât de mic ar fi copilul, Domnul are relaţia Lui personală cu el şi că uneori primul suspin de nerăbdare sau primul chicot poate fi semn că „s-a umplut“ de har şi acum poate merge la ale sale, care sunt jocul şi hârjoana; şi ne punem chiar şi în locul lui Dumnezeu, condiţionându-I lucrarea în funcţie de ce înţelegem (noi) din ea şi încercând s-o gestionăm (noi) după cum ni se pare.

Să înţelegem atunci că nu mai trebuie aduşi copiii la biserică? În niciun caz. Să înţelegem doar să fim îngăduitori şi iubitori unii faţă de alţii. Să respectăm pe aproapele care vine la biserică să se roage (poate), să respectăm copilul, îngăduindu-i cele ale vârstei, ieşind afară atunci când devine gălăgios şi neliniştit (atât în sens de plâns, cât şi de râs) - pentru a reveni cu el la momentul împărtăşirii. Să ne respectăm pe noi înşine, ca părinţi, alegând să avem încredere în lucrarea lui Dumnezeu cu noi, crezând în faptul că jertfa pe care o facem din noi înşine, retrăgându-ne atunci când copilul nostru este nerăbdător, este mai valoroasă în faţa Domnului decât ar fi jertfa pe care am face-o din ceilalţi, stârnindu-le gânduri de judecată la adresa noastră sau a copilului nostru în timpul Sfintei Liturghii. Ca părinţi ne-am asumat unele jertfe, printre care e şi aceasta. Iar dacă privim cu bună-credinţă şi căutăm să fim cu El, la biserică, vom vedea că, încetul cu încetul, copilul nostru va intra liniştit, cuminte şi privind cu încredere şi relaxare la cei din jur. 

 

Din nefericire, există situaţii când privim „statul afară din pricini binecuvântate“ pe timpul slujbei ca pe o excludere din sânul lui Hristos, ca pe un fel de mică anatemizare a familiei cu prunci, ceva care n-ar trebui să fie. Această interpretare arată doar o neputinţă a noastră de a înţelege că Hristos nu se termină la uşa bisericii de piatră. În acelaşi timp, să nu confundăm această flexibilitate cu o invitaţie de a lipsi fără pricini binecuvântate de la Sfânta Liturghie. Onestitatea noastră e cea care ne face să nu ieşim din sânul Lui, chiar dacă stăm la poarta bisericii, în vreme ce lipsa onestităţii ne ţine departe de El, chiar de am fi şi în faţa uşilor împărăteşti, în faţa Potirului, pentru că noi Îl ţinem pe El la uşa inimii noastre fără să-I deschidem. Onestitatea faţă de noi înşine, iubirea pentru aproapele şi dreapta socoteală ne vor spune oricând unde să ne aşezăm pentru a fi întotdeauna cu El. Ceea ce, de altfel, El Însuşi doreşte infinit pentru toţi oamenii, pe care îi iubeşte atât de mult.