Cât de bine ne vedem drumul în viaţă?

Pericopa din cea de a III-a duminică după Rusalii, extrasă din Evanghelia după Matei (versetele 22-33 ale capitolului al VI-lea) este cunoscută ca una dintre cele care tratează cel mai bine relaţia pe care trebuie să o aibă omul cu lumea materială, preocuparea faţă de traiul zilnic. Cuvintele Mântuitorului prezentate aici fac parte din Predica de pe munte, cea mai importantă cuvântare rostită de Învăţătorul lumii în timpul activităţii Sale pământeşti şi redată nouă prin consemnările ucenicilor Lui. Mai sunt şi alţi autori de predici care notează, ca temă centrală a acestui fragment scripturistic, paza minţii. Fără îndoială că ambele subiecte sunt tratate aici.

Primele două versete chiar la curăţia minţii se referă: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!“ (v. 22-23). Aici, ochiul simbolizează partea raţională a omului, mintea, gândirea. Ni se arată în mod evident că toată puritatea trupului este dată de curăţia ochiului, altfel zis, dacă avem o minte limpede, cu siguranţă avem şi o viaţă curată. Despre importanţa raţiunii luminate de harul lui Dumnezeu s-a scris foarte mult, în Sfânta Scriptură, în scrierile Părinţilor Bisericii şi ale autorilor contemporani, astfel încât, concluzionând, putem spune că noi „nu avem nevoie de nimic, numai de minte trează“ (Cuviosul Pimen Egipteanul). Dar cum putem şti dacă avem o minte limpede, o viaţă curată, ochi sănătoşi din punct de vedere duhovnicesc? Atunci când ne vom apropia de felul în care Dumnezeu ne priveşte pe noi: „Ochii Tăi sunt prea curaţi ca să vadă răul“ (Avacum I, 13). Deci, atunci când cu o uşurinţă dezarmantă „reuşim“ să evidenţiem căderile celorlalţi, atunci când îi vedem slabi, răi, păcătoşi, nedemni de noi, atunci suntem la polul opus vederii dumnezeieşti. Miopi sau orbi duhovniceşte, în funcţie de gradul incapacităţii noastre de a vedea binele în detrimentul răului din jur. Şi mai sunt şi alte semne ale „miopiei“ noastre. Atunci când nu vezi bine (purtătorii de ochelari cunosc sentimentul când nu îşi au „ajutătorii“ pe nas), se întâmplă să faci treburile „pe dibuite“. Cum nimereşti, cum ţi se pare, cum te îndeamnă instinctul. Dar, pentru că odată cu miopia duhovnicească vine şi amorţirea celorlalte puteri spirituale, luminarea minţii fiind principiu al tuturor, greşim. Şi greşelile noastre se văd în alegerile noastre, în căile pe care păşim, în oamenii cu care vrem să intrăm în contact şi în felul în care evităm ceea ce este bine. Facem după cum auzim de la alţii, pentru că noi înşine nu vedem. Mergem pe căi alese de alţii, pentru că noi nu vedem semnele unei circulaţii pe un drum binecuvântat de Dumnezeu. Ce poate fi mai rău decât orbirea? Dar, cu atât mai mult, ce poate fi mai rău decât orbirea duhovnicească, semnul pierderii lui Dumnezeu? Poate şi de aceea, la Sfânta Liturghie, când se cântă „Am văzut lumina cea adevărată“, oamenii simt o bucurie interioară deosebită. Ei ştiu că văd pe Dumnezeu, că trăiesc în Biserică şi că acesta este bunul suprem al vieţii. Am depăşit secolul al XX-lea, al vitezei, şi am intrat de un deceniu aproape în secolul al XXI-lea, al informaţiei. Suntem asaltaţi din toate părţile de ştiri, veşti, date, statistici etc. Avem la îndemână o mulţime de mijloace de informare. Dar, cu toate acestea, ştim ce trebuie să ştim? Înţelegem lucrurile care se petrec în jurul nostru? Oare credem despre noi că vedem bine ce trăim? Şi nu mă refer neapărat la perspectiva globală a vieţii, ci la orizontul limitat al zilelor noastre, al fiecăruia. Vedem cum lucrează Dumnezeu cu noi? Înţelegem de ce îngăduie o boală, un necaz, un eşec în viaţa noastră? Observăm semnele care indică faptul că trebuie schimbată direcţia vieţii noastre? Sau, zărim indicatoarele care ar trebui să limiteze pornirile noastre pătimaşe? Observăm tăbliţele care ne semnalează pericole în călătoria noastră? Distingem în mod cert culorile semaforului, astfel încât să ne oprim atunci când TREBUIE să o facem? Poate, la un moment dat, ni s-a arătat că vieţuirea noastră trebuie să aibă un sens unic, spre Dumnezeu. De ce am face stânga-mprejur? Desigur, am creat o scurtă alegorie a vieţii duhovniceşti, împrumutând termeni din circulaţia rutieră. Un lucru am vrut să-l evidenţiem: drumul nostru trebuie să aibă în vedere, mai întâi şi peste toate, împărăţia lui Dumnezeu. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă“ (v. 33).