Catedrala Națională în conștiința culturală românească

Catedrala Națională, cunoscută și sub numele de Catedrala Mântuirii Neamului, reprezintă un ideal de veacuri al românilor ortodocși, apărut din secolul al XIX-lea, ca expresie a unității naționale și a recunoștinței aduse lui Dumnezeu pentru marile evenimente din istoria țării. Necesitatea construirii ei a fost conștientizată imediat după Unirea Principatelor din 1859 și Războiul de Independență din 1877-1878, când s-a constatat că Bucureștiul, capitala noului stat, nu avea nici un lăcaș de cult spațios care să adune mulțimi de credincioși la marile praznice împărătești ori ceremonii naționale.

Vechea Catedrală de pe Dealul Mitropoliei, datând din secolul al XVII-lea, se dovedise neîncăpătoare pentru evenimentele solemne, astfel că s-a conturat dorința ridicării unui edificiu deosebit în Capitală, „un măreț și impozant templu spre a mulțumi Celui de Sus”, după cum scria Mitropolitul Calinic Miclescu în 1882, chemând toți românii să contribuie la construirea lui.

Importanța Catedralei Națio­nale rezidă atât în rolul ei liturgic-practic, cât și în puternicul simbolism istoric și religios. Pe de o parte, o nouă catedrală ­patriarhală devenise o necesitate liturgică practică în viața bisericească a țării. Pe de altă parte, ea a fost gândită ca o întruchipare a unității și identității românești, un monument al credinței și al cinstirii celor jertfiți pentru libertatea și unitatea poporului.

De altfel, încă de la început, proiectul a fost dedicat memoriei eroilor: regele Carol I a sprijinit oficial proiectul: în 1884, a promulgat o lege adoptată de Parlament care prevedea construirea catedralei din București și alocarea sumei de 5.000.000 de lei aur de la buget. Legea nu s-a abrogat niciodată, deși aplicarea ei efectivă s-a amânat timp îndelungat. În 1920, regele Ferdinand a decis construirea unei biserici impresionante în amintirea victoriei armatelor române în Războiul de Reîntregire, subliniind că în această „Biserică a Mântuirii” trebuie să răsune imnul „Cu noi este Dumnezeu” ca mulțumire către Cel Preaînalt, ca semn al unității sufletești a întregului neam și ca veșnică pomenire a celor căzuți pentru România întregită. În consecință, noii catedrale i s-a stabilit ca hram principal „Înălțarea Domnului” (Ziua Eroilor), tocmai spre a evidenția legătura cu jertfele din istorie.

Ideea Catedralei Naționale a traversat generațiile, însuflețind atât lideri ai țării, cât și mari personalități culturale sau religioase. În perioada interbelică, primul Patriarh al României, Miron Cristea, a reluat demersurile, sfințind locul viitorului edificiu la data de 11 mai 1929. Amplasamentul consacrat a fost marcat prin punerea unei troițe în prezența membrilor Regenței, ai Guvernului, ai Armatei, a clerului și a credincioșilor. Însă vicisitudinile vremii au blocat iarăși ­realizarea proiectului. Abia după 1990, Biserica Ortodoxă Română a putut relua în libertate ini­țiativa, iar construcția a început efectiv în 2010, sub inspirata coordonare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care a avut un rol fundamental în realizarea Catedralei Naționale. Sub îndrumarea vizionară a Preafericirii Sale, edificiul a depășit statutul unui simplu demers arhitectural, devenind un simbol viu al credinței și unității poporului român. Încă de la început, Patriarhul României a subliniat profunzimea spirituală a impresionantei zidiri precizând că noua catedrală este o expresie a iubirii jertfelnice a poporului pentru Hristos, un omagiu permanent adus tuturor eroilor neamului, un altar al libertății religioase recâștigate, al învierii speranței, ridicat pe jertfele trecutului.

De-a lungul vremii, numeroase figuri marcante ale culturii româ­nești - poeți, scriitori, oameni de știință sau cârmuitori - au militat în scrierile ori discursurile lor în favoarea construirii Catedralei Naționale, considerând-o o necesitate pentru afirmarea sufletului românesc și a credinței stră­mo­șești. Vom evidenția în continuare câteva astfel de per­sonalități, ­alături de contribuția lor la cultura noastră și referirile pe care le-au făcut la acest proiect istoric de o importanță majoră.

Nevoia unui lăcaș reprezentativ

Mihai Eminescu, geniul poeziei românești, a fost totodată un publicist remarcabil, profund atașat de valorile spirituale ale neamului. Opera sa poetică și jurnalistică a modelat limba română și conștiința identitară. Se cunoaște mai puțin faptul că Eminescu a fost un fervent apologet al Ortodoxiei noastre, susținând de timpuriu ideea edificării unei catedrale naționale. În articolele sale din ziarul Timpul, el a luat deseori apărarea Bisericii, pe care o numea „mama spirituală a neamului românesc”, subliniind rolul decisiv al credinței ortodoxe în păstrarea identității naționale.

La scurtă vreme după câști­garea independenței, Eminescu a semnalat public lipsa unui lăcaș de cult reprezentativ în Capitală, observând că „Noi înșine, în marea capitală a României, a cărei populație ar ajunge în curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureștii sânt un oraș relativ nou și că n-au fost totdeauna capitală. Credem însă că dacă, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar face excepție de la absoluta prohi­bițiune a loteriilor din țara noastră, această excepție ar putea să se facă cel mult în favoarea bisericii statului” (din articolul „La 27 iunie a apărut...”, ziarul Timpul, 4 iulie 1881). Prin astfel de articole vizionare, Eminescu s-a numărat printre primii intelectuali români care au lansat și susținut ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului, ca semn de recunoștință față de Dumnezeu după Războiul de Independență.

... să treacă fie măcar și numai o sută de ani ...

Un alt reprezentant al culturii române, Ioan Slavici, prozator și gazetar ardelean, prieten apropiat al lui Eminescu, pe lângă talentul literar, a avut o contri­buție importantă ca jurnalist militant în favoarea cauzelor na­ționale. Spirit pragmatic, profund credincios, Slavici a preluat și a dus mai departe ideea Catedralei Naționale inițiată alături de Eminescu. În toamna anului 1877, când veștile de pe frontul Războiului de Independență soseau victorios, Eminescu și Slavici au redactat împreună un articol în Timpul propunând ridicarea unei catedrale la București ca semn de mulțumire pentru biruință, așa cum odinioară Ștefan cel Mare zidea mănăstiri după fiecare victorie.

Peste aproape jumătate de veac, Slavici a revenit asupra subiectului într-un articol intitulat Catedrala Bucureștilor, publicat în revista Arhitectura, unde s-a referit la toate încercările anterior eșuate. Cu realism și o notă de tristețe, constata că istoria catedralei fusese până atunci o înșiruire de inițiative fără finalizare. Totuși, Slavici și-a încheiat articolul cu un gând profetic, exprimându-și speranța că proiectul va prinde viață chiar și cu întârziere: „Minune prea de tot mare nu ar fi dacă trebuie să treacă fie măcar și numai o sută de ani ­pentru ca să se poată începe zidirea unei catedrale la București - dacă mai e să se facă un asemenea început”. Remarcabil, această previziune s-a adeverit: la aproximativ un secol distanță, catedrala a fost începută și finalizată.

„O mare catedrală care să înfățișeze unitatea noastră sufletească”

Octavian Goga, personalitate complexă a culturii interbelice, numit „poetul pătimirii noastre” datorită modului în care a exprimat suferințele și speranțele românilor transilvăneni, a avut o relație strânsă cu Biserica. El a îndeplinit funcția de ministru al cultelor și artelor în perioada 13 iunie 1920 - 13 decembrie 1921. În 1929, la 2 martie, poetul și omul politic Goga a publicat un articol în ziarul Universul, intitulat Unde trebuie înălțată catedrala Mântuirea Neamului, dând glas propriilor convingeri despre semni­ficația viitorului lăcaș. Goga vedea în acesta cel mai puternic mijloc de afirmare a legăturii cu trecutul și de orientare spirituală spre viitor. El considera că o catedrală nu este nicăieri un simbol de izolare, ci, dimpotrivă, unul al proniei divine pentru sufletul unui popor. „O mare catedrală care să înfă­țișeze unitatea noastră sufletească și caracterul creștin al vieții de stat și cel mai puternic mijloc de afirmare a legilor noastre cu trecutul și a unei orientări normale pentru ziua de mâine... Dacă începe acest plan abia la zece ani de la Unire, cred că o amânare nu este posibilă și că străduințele noastre ale tuturora trebuie să se unească pentru a se găsi o soluție cât mai grabnică”. Realitatea n-a confirmat imediat optimismul lui Goga, însă îndemnul său s-a materializat, căci străduințele ctitorilor măre­țului edificiu s-au unit spre împlinirea străvechiului ideal.

„Puneți Catedrala undeva sus!”

Nicolae Iorga se înfățișează ca una dintre cele mai impunătoare personalități ale culturii române din toate timpurile, un spirit enciclopedic de o erudiție vastă și copleșitoare, care a slujit cu ­dăruire știința istoriei, literatura și viața publică; prin scrierile sale fundamentale a adus o contri­buție esențială la cunoașterea istoriei Bisericii noastre stră­moșești, lăsând o moștenire nepieritoare ce continuă să lumineze și astăzi destinul poporului român. Iorga a fost și un fervent susținător al Catedralei Națio­nale, implicându-se mai ales în disputa privind locul construirii acesteia. În februarie 1929, din postura de director al ziarului ­Neamul Românesc, el a combătut propunerea amplasării catedralei lângă Universitate și a pledat pentru un loc mai înalt și deschis: „Pentru Catedrală se mai cere și putința de a ieși la iveală, necesitatea de a se găsi în fundalul unei mari și frumoase artere de circulație, de a fi accesibilă din mai multe părți. Puneți Catedrala undeva sus, în vază; puneți-o la loc larg, deschis, unde e Arsenalul (armatei), de exemplu”. Prin aceasta, istoricul argumenta că edificiul-simbol trebuie să străjuiască Capitala țării de pe un teren spațios, anticipând locația actuală (Nicolae Iorga, editorial în ziarul Neamul Românesc,
26 februarie 1929).

Simion Mehedinți, renumit geograf, pedagog, academician, considerat fondatorul școlii româ­nești de geografie, a fost, tot­odată, un gânditor creștin preocupat de raportul dintre educație, cultură și spiritualitate. În lucrările sale a evidențiat rolul formator al cre­dinței ortodoxe în istoria și sufletul românilor. Deși nu s-a implicat direct în campaniile pentru catedrală, convingerile sale întăreau implicit necesitatea unui reper spiritual național. Mehe­dinți credea că existența neamului depinde de comuniunea dintre cei care îl compun. În acest spirit, se poate spune că a susținut moral și ideologic idealul construirii unei mari catedrale, considerând-o o încununare firească a comuniunii românești în jurul valorilor creștine.

Un simbol al unității sufletești

Ferdinand I al României, al doilea rege al țării, a rămas în me­moria colectivă drept „Întregitorul”, sub domnia căruia s-a realizat Marea Unire din 1918. Deși era practicant catolic, nu a minimalizat aportul Bisericii Ortodoxe la împlinirea idealurilor naționale, arătându-se un fervent susținător al ei.

După încheierea războiului, a reînviat oficial proiectul catedralei, adresând, în 1920, Sfântului Sinod un Hrisov prin care anunța hotărârea Casei Regale de a ridica o biserică monumentală în memoria victoriei și a eroilor căzuți în Războiul de Reîntregire. Suveranul sublinia că viitoarea biserică trebuie să constituie un simbol al unității sufletești a nea­mului, un altar de pomenire veșnică a celor jertfiți pentru țară. Sub patronajul regelui Ferdinand s-au făcut pași importanți, însă contextul eve­nimențial a întârziat realizarea efectivă.

Astfel, cel de-al doilea monarh al României s-a remarcat și prin oficializarea înde­lung-ter­giver­satului proiect, dându-i girul regal și impulsul necesar într-un moment de o mare însemnătate pentru unitatea românilor.

Din cele expuse mai sus, putem concluziona că mult-dorita Catedrală Națională și-a câștigat locul în istorie ca proiect de suflet al românilor, născut din credință și din dorința de unitate. Impor­tanța sa în existența Bisericii Ortodoxe Române este deosebită, deoarece consfințește maturizarea institu­țională a Bisericii noastre stră­moșești, împlinind un ideal eclesial și național. Prin dimensiunea și destinația sa, Catedrala Mântuirii Neamului simbolizează, tot­odată, inima spirituală a României contemporane și un legământ peste timp - un omagiu adus trecutului și o călăuză luminoasă pentru viitor.

Personalități marcante ale vieții spirituale și culturale contemporane au continuat demersul marilor români menționați în prezentul articol. Iată ce spunea în Anul Centenar domnul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, cu prilejul sfințirii Altarului mult-visatului lăcaș sfânt: „Catedrala este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară. Catedrala nu este ridicată împotriva nimănui! Este pentru noi toți și înseamnă numai iubire și bunătate”. Sanctitatea Sa, Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, cel ce a oficiat slujba de sfințire a Altarului Catedralei Naționale, în 2018, alături de Părintele nostru Patriarh, afirma la rândul său: „Construirea noii Catedrale Patriarhale reprezintă sfânta făgăduință a po­porului român pentru libertatea națională pe care i-a dăruit-o Dumnezeu și care datează încă din anul 1878, mai ales pentru formarea Statului Român în forma completă de astăzi, din anul 1918. Și iată, după 100 de ani sau, dacă preferați, după 140 de ani, acea sfântă făgăduință - vis al evla­vioșilor părinți, fiii vrednici ai lor au transformat-o în fapt și au ­împlinit-o cu strălucire, cu vrerea și ajutorul dumnezeiesc”.

„Un simbol al iubirii poporului român față de Hristos”

Nu se cuvenea să încheiem această rememorare a câtorva personalități culturale fără a evoca un cuvânt al Preafericitului ­Părinte Patriarh Daniel despre Catedrala Mântuirii Neamului - lucrare sfântă prin care s-a împlinit un vis de secole, împărtășit de slujitorii altarelor, de oameni de stat, de mari personalități culturale și de întregul popor credincios. Prin demararea și finalizarea lucrărilor la istoricul edificiu național, Prea­fericirea Sa face parte cu vrednicie din șirul marilor voievozi și ierarhi români care au ctitorit altare de lumină și de nădejde, asemenea lui Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu ori Veniamin Costachi, arătând prin această mă­reață înfăptuire că Biserica și poporul nostru rămân unite în credință și demnitate, sub semnul jertfei înain­tașilor și al nădejdii în propășirea neamului nostru românesc.

Cuvântul Preafericitului ­Părinte Patriarh Daniel despre noua Catedrală Patriarhală se constituie într-o inspirată concluzie a ceea ce reprezintă pentru noi acest impresionant edificiu bisericesc: „Catedrala Națională reprezintă un simbol al iubirii poporului român față de Hristos Cel răstignit, înviat, înălțat întru slavă, dar și o cinstire permanentă a tuturor eroilor poporului român”.