„Cel mai greu este războiul gândurilor care vin de la diavol“

În pustia Viglăi, aproape de mare, în pădurea care străjuieşte Schitul Prodromu din Athos, poţi întâlni pustnici care se nevoiesc în rugăciune şi în viaţă duhovnicească. O grădiniţă cu verdeţuri, un izvor şi o chilie având un acoperiş învechit de vreme este tot ceea ce are un sihastru. La prima vedere, este puţin. Doar atunci când stai de vorbă cu el îţi dai seama de comorile pe care le poartă în suflet. Părintele Vlasie, un monah cipriot, este unul dintre aceşti bogaţi în ale Duhului. Răspunsurile pe care ni le-a dat aduc oricui luminare în suflet.

Părinte Vlasie, poate schimba Duhul Sfânt drumul omului în viaţă? Harul lui Dumnezeu învinge neputinţele omului care sunt în ereditatea, în genemul lui? Omul, mai ales în starea lui de după cădere, nu poate fi deasupra firii, ci Duhul Sfânt este Cel Care ajută omul să depăşească cele ale omului firesc. Harul lui Dumnezeu învinge totul. Patimile n-au existat înainte de căderea omului în păcat. După ce a apărut în fire căderea, doar Duhul lui Dumnezeu ne poate da puterea să luptăm şi să biruim patimile. Ele aparţin spaţiului răului. Dar lucrurile negative care vin de la părinţi, cum pot fi depăşite? Dacă e vorba de dispoziţiile rele ale sufletului spre necredinţă, spre egoism, acestea nu aparţin propriu-zis părinţilor, ci sunt ale firii căzute generale. Noi toţi am moştenit lucruri „nefireşti“ nouă, străine de firea noastră bună, sădită de Dumnezeu. După cădere, omul s-a aflat complet neputincios faţă de starea lui dintâi. A pierdut îndrăzneala pe care o avea de a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă şi frumuseţea sufletului său nu a mai fost ca cea de odinioară. Aţi văzut ce s-a întâmplat mai apoi. Cain l-a ucis pe fratele său Abel…, lucrurile au mers spre rău… Botezul şi credinţa în Hristos redau starea de la început a omului Dar omul poate dobândi şi astăzi putere să biruiască păcatul odată cu primirea Botezului şi cu credinţa în Hristos; „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel care nu va crede se va osândi.“ De ce există credinţă în Dumnezeu? Pentru că această credinţă în Dumnezeu este îndreptarea greşelii necredinţei protopărinţilor noştri. Din momentul în care Adam a crezut cuvântul diavolului care i-a spus: „Nu veţi muri dacă veţi mânca din rodul pomului, dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca El, cunoscând binele şi răul“, Adam a crezut minciunii şi nu adevărului. A trebuit să vină Hristos să ne mântuiască de această necredinţă în Dumnezeu, în cuvântul Lui, prin credinţa în El. Hristos a îndreptat necredinţa lui Adam. De aceea, cel care crede în Hristos se mântuieşte. Nimeni nu se poate mântui fără credinţa în Hristos. Păzirea poruncilor scapă sufletul de akedie Cum putem scăpa de starea de moleşeală, de plictiseală care ne copleşeşte de multe ori? Aşa cum spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa, „împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila şi cei ce se silesc o dobândesc pe ea“. Această silinţă trebuie să fie îndreptată către trei lucruri: rugăciune, îndeplinirea poruncilor Bisericii şi în împărtăşirea de Tainele lui Hristos. Rugăciunea dă putere sufletului, iar dintre Sfintele Taine cele mai importante sunt Spovedania şi împărtăşirea cu Trupul lui Hristos. Mulţi au venit să mă întrebe: „Cum mă pot păzi de păcat, fiind în lume?“ şi le-am spus: „Trei lucruri aveţi de îndeplinit: deasa spovedanie, împărtăşirea cu Hristos şi cercetarea, studiul Sfintelor Scripturi. Acestea, însoţite de rugăciune şi paza poruncilor bisericeşti, fac ca ispitele să nu-l atingă pe om. Şi chiar dacă ele vin, nu pot să îl lovească, ci cad la picioarele lui, neputincioase, pentru că în spovedanie există întotdeauna smerenie, smerenie care aduce harul. Cine crede că nu are nevoie de duhovnic este egoist. Excepţii au constituit sfinţii, care au ajuns la o statură duhovnicească înaltă, Cuvioşii Onufrie, Petru Athonitul. Ei au depăşit cu mult măsura comună. În schimb, Sfânta Maria Egipteanca a avut nevoie, chiar şi pentru o singură dată, de Spovedanie şi Împărtăşanie. Deşi avea harul lui Dumnezeu, şi atunci când se ruga se înălţa de la pământ un cot şi putea trece Iordanul cu piciorul ca pe uscat, totuşi a avut nevoie de această ultimă pecetluire, pregătire a vieţii ei. „Îndoiala te face bun de nimic“ Dacă ne vin în minte gânduri de îndoială care vin să dărâme ceea ce vrei să construieşti, cum ne putem da seama dacă aceste gânduri sunt bune sau vin de la cel rău? În sufletul omului, în drumul lui spre Dumnezeu, intervin schimbări. Gândurile pun la îndoială aceste schimbări şi asfel intervine blocajul. E vorba de îndoială în credinţă? Nu neapărat, ci gândurile îţi spun că nu mergi în direcţia cea bună. Când diavolul îţi aruncă nelinişte în suflet, el este bucuros că a reuşit să-ţi facă ceva. Sfântul Ioan Teologul spune că atunci când împlinim cuvântul lui Dumnezeu, conştiinţa noastră ne dă mărturie că suntem pe drumul cel bun. Odată intrată îndoiala, ea te face căldicel, îţi opreşte râvna; te face bun de nimic. Trebuie să ne rugăm în fiecare zi să ne dea Dumnezeu putere să împlinim poruncile Lui. Tot ce este bun şi vine în sufletul nostru este de la Dumnezeu. Nu e lucrarea omului, ci a Lui. Atunci când au păcătuit, Adam şi Eva au văzut că sunt goi. „Cine v-a zis că sunteţi goi“?, i-a întrebat Dumnezeu. Lipsa harului a făcut ca ei să simtă că nu îl mai au. Aşa se întâmplă cu toţi. Când pleacă harul, omul nu se mai simte bine. Iar când gustă omul harul şi apoi îl pierde, starea lui este mai rea decât înainte de primirea harului. Dar harul noi îl simţim foarte puţin. Suntem păcătoşi... Harul vine în om pe măsura credinţei lui şi a râvnei pe care o are în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Avem exemplul lui Gheron Iosif Isihastul. Toată viaţa lui s-a străduit să dobândească harul. A luptat mult să primească acest dar. În această situaţie, când cerem harul de la Dumnezeu, îl dobândim. Câtă influenţă au lucrările celui rău asupra omului? Depinde ce viaţă are omul. Dacă omul duce o viaţă curată, păzind poruncile lui Dumnezeu şi împărtăşindu-se de Tainele lui Hristos, răul nu-l poate atinge. Dacă, în schimb, are căderi sau este căldicel în credinţă, lucrarea celui rău influenţează sufletul omului. Dar şi pe cel duhovnicesc îl deranjează această lucrare a duhurilor demonice. Cu toate acestea, cel rău nu poate învinge pornirile bune din fiinţa celui credincios. Cu puţin timp în urmă, a revenit la mine un tânăr. Mai demult, mi-a zis că o prietenă i-a făcut vrăji, pentru a se căsători cu ea. I-am spus că dacă se va spovedi şi va ţine calea Bisericii, duhul cel rău nu va putea învinge. După un an de zile ne-am întâlnit din nou. A simţit că urmând acest program duhovnicesc - rugăciune, Spovedanie şi Împărtăşanie - ispitele, deşi vin în continuare, nu-i pot dărâma aşezarea sufletească. Puterea lui Dumnezeu, care se naşte în sufletul lui, îl acoperă şi îi dă rezistenţă în faţa patimilor. Războiul nevăzut al gândurilor Cum putem scăpa de gândurile necurate care ne atacă mintea fără de veste? Trebuie să facem un canon pentru ca ele să nu mai apară? Când nu ştim dacă un lucru este de la Dumnezeu sau de la cel rău, să facem rugăciune la Hristos, pentru ca acea tulburare să fugă de la noi. Să zicem: „Alungă, Doamne, din mintea mea această vrăjmăşie!“ Atunci când ştim că sunt, în mod sigur, gânduri păcătoase, nu trebuie să le dăm importanţă. Părintele Paisie Aghioritul spunea despre acestea următoarele: „Gândurile cele rele sunt asemenea unor avioane care caută aeroporturi. Ele zboară, dar nu trebuie să aterizeze.“ La fel cum o sămânţă rea, dacă nu o laşi să cadă în pământul sufletului tău, ea nu are cum să rodească. Dar dacă a reuşit să încolţească, iar tu îi mai adaugi şi puţină apă, atunci începe să prindă rădăcini. Tot aşa este şi cu gândurile din mintea noastră. Dacă noi le cultivăm, ele dobândesc putere asupra sufletului şi determină fiinţa noastră în direcţia lor. Aşa se naşte păcatul. De aceea, gândul rău trebuie întâmpinat la vreme. Altfel, o mică scânteie poate aprinde toată pădurea. E aproape de neînţeles cum noi, creştini, putem fi atât de ispitiţi de patimi şi de gânduri rele. Moştenim firea căzută a primilor oameni şi de aceea ne este atât de greu în lupta noastră. Prin rugăciune putem dobândi un cuget curat Cum să ne ferim de a judeca pe alţii? Să ţinem cuvântul Domnului, care spune: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!“. Întotdeauna să ştiţi: Când vezi pe cineva că judecă pe altul înaintea ta, să crezi că te va judeca şi pe tine, prietenul lui, în prezenţa altora. De aceea, când vreun om judecă pe cineva în faţa noastră, nu trebuie să luăm parte la aceasta. Cum îl putem vedea pe fiecare om ca pe fratele nostru, ca pe Hristos? Judecata poate fi de două feluri: este una exterioară, pe care o faci prin cuvinte, şi alta ascunsă, care este simţită doar în suflet. După cunoştinţa mea, numai prin rugăciune putem dobândi un cuget curat. Judecarea continuă a sinelui nostru sau autocritica ne poate face să privim altfel pe cei din jurul nostru, pentru că nu mai ai ochi să vezi patimile şi neputinţele aproapelui tău. Dacă omul ar avea dragoste întru sine, ar ajunge să vadă pe celălalt aşa cum îl vede Dumnezeu Însuşi. Dar există o anumită patimă subţire, o gelozie, care împiedică vederea corectă. Sfântul Pavel spune: „Când vedem în aproapele o virtute, trebuie să ne bucurăm, pentru că suntem mădulare ale aceluiaşi trup. „Dacă, în schimb, vedem ceva rău, să ne întristăm, nu să judecăm pe celălalt, pentru că ne rănim pe noi înşine. Însă, noi nu avem conştiinţa că suntem fraţi şi mădulare ale aceluiaşi trup. Nu ne doare, nu suferim pentru durerea altuia. Care ar fi ispitele omului care se nevoieşte în singurătate? Dintr-o mică, mică experienţă, vă pot spune că războiul gândurilor care vin de la diavol este cel mai greu. Toţi părinţii pustiei s-au ferit întreaga viaţă de ispitele de-a dreapta. Ca monah, ştii foarte bine că în ispitele de-a stânga (fumatul, băutura, desfrânarea) nu poţi cădea foarte uşor, pentru că asceza pe care o practici nu îţi dă voie. În schimb, cele de-a dreapta, te pot învinge dacă nu eşti atent. Sunt asemenea cârligului de la undiţă. Atunci când te agaţă, cu greu îl mai poţi scoate. Ascultarea aduce harul lui Dumnezeu în suflet Am auzit de un caz petrecut cu 70 de ani în urmă. Un călugăr, aflând că o veche cunoştinţă a căzut în păcatul desfrânării ajungând la o casă de prostituţie din Atena, s-a gândit să meargă la ea, să-i vorbească, crezând că va reuşi să o întoarcă din rătăcirea ei. Înainte de a-şi împlini gândul, a plecat să ceară sfat de la un bătrân îmbunătăţit, Cuviosul Ieronim din Eghina. Acesta l-a primit şi i-a dat următorul sfat: „Nu pleca la Atena! Fă multă rugăciune pentru ea, dar de departe. Nu-ţi este de folos să te duci acolo. Nu te apropia de ea!“. La aceste cuvinte, monahul a răspuns: „Pe fată o cunosc de când era mică. Nu cred ca se poate întâmpla ceva rău. Am puterea de a birui păcatul“. Ieronim însă a insistat: „Poţi face pentru ea orice canon, cât de aspru, luni şi ani de zile, dar nu te duce! Iar Dumnezeu, pentru dragostea ta, îi va da şansă de pocăinţă, de întoarcere. Fii binecuvântat!“. Călugărul a luat binecuvântare şi a plecat. A ajuns în Atena şi, războit de gânduri, a fost ispitit să o vadă. A spus în sufletul lui: „Nu se poate întâmpla nimic rău“. Văzând-o pe fată, au început să discute lucruri legate de credinţă. Ea i-a zis că ştie poruncile Bisericii. În cele din urmă, neprevăzutul s-a produs. Cei doi au căzut în păcat. Întors plin de ruşine la duhovnicul din Eghina, călugărul a primit un canon straşnic: zece ani oprire de la Împărtăşire. Bătrânul Ieronim i-a spus: cinci ani pentru neascultare faţă de cuvântul duhovnicului şi cinci ani pentru desfrânare. Multe lacrimi a vărsat acel om şi până la sfârşitul vieţii a trăit în pocăinţă adâncă. Ce vreau să spun cu asta? Este nevoie de multă atenţie, pentru că diavolul războieşte pe pustnic mai întâi la nivelul gândului. La început, habar nu ai de direcţia în care te poate duce un astfel de gând, ce ispită poate ascunde acesta. Ascultarea este cel mai mare lucru, iar neascultarea este încredere în sine şi egoism. Încrederea în sine alungă harul. Atunci când nu te sfătuieşti cu nimeni şi te împotriveşti cuvântului sau gândului lui Dumnezeu, care vine ori printr-un om, ori prin Scriptură, vei plăti cu căderea ta. După ce harul lui Dumnezeu l-a dus pe acel călugăr la bătrânul Ieronim şi l-a făcut să afle voia lui Dumnezeu în privinţa lui, totuşi diavolul l-a ispitit, iar el a căzut. Pentru că monahul nu l-a ascultat pe duhovnic, a pierdut harul şi curăţia sufletului. ▲ Care este starea duhovnicească a creştinilor din Grecia? Din păcate, la noi, foarte puţini din întreaga populaţie a Greciei se spovedeşte. Se întâmplă ca, de Paşti şi de Crăciun, mulţi să vină şi să se împărtăşească fără spovedanie. Ei zic: „Sunt creştin, trebuie să primesc Trupul lui Hristos“. Nu îşi dau seama că e nevoie de o pregătire pentru acest lucru. Ce ar trebui să răspundă preotul omului care vine la spovedanie cu nişte păcate foarte mari? Preotul are Pidalionul. Deci el trebuie să judece după canoane. Deşi astăzi nu mai pot fi date canoanele care au fost stabilite odinioară, totuşi, un astfel de om nu trebuie să plece de la preot fără canon. Când vezi multă pocăinţă la un om, îl mai uşurezi, dar când aceasta nu există în sufletul omului, poţi să dai un canon după măsura Sfinţilor Părinţi. Cunosc un părinte care dădea canoane după rânduiala Bisericii. La el, desfrânarea era pedepsită cu oprirea de la Împărtăşanie timp de şase-opt ani, pentru magie dădea douăzeci de ani, pentru că era lucrul cu diavolul, şi aşa mai departe. Şi foarte mulţi îl considerau nebun. L-au pârât la episcop. Ierarhul l-a cercetat şi i-a spus: „Am auzit că eşti greu ca o secure!“ Dar preotul i-a spus: „Eu nu dau oamenilor canoane nici pe jumătate din cât dau Sfinţii Părinţi. Dacă cineva are vreo plângere împotriva mea, chemaţi-l pe cel ce m-a pârât. Accept judecata Bisericii.“ Şi a venit o femeie la episcop, iar acesta i-a spus: „Eu i-am dat preotului puterea să ierte. Spune-mi, deci, ce-ai făcut, ce plângere ai, iar eu, în numele lui Hristos, îţi voi da iertarea pentru cele săvârşite“. După ce femeia s-a spovedit ierarhului, episcopul i-a răspuns mustrător: „După mine, ar trebui să faci triplu canonul primit de la preot!“. Femeia a plecat ruşinată şi s-a dus la duhovnicul ei, cerându-i iertare cu lacrimi, spunându-i că oameni răi au convins-o să facă reclamaţie.