Copilăria, între tentațiile lumii digitale și nevoia de relații autentice

Utilizarea excesivă a tehnologiei poate afecta atenția, echilibrul emoțional și capacitatea copiilor de a construi relații autentice. Profesoara Cristina Benga, doctor în științele educației, vorbește despre efectele expunerii prelungite la mediul digital, influența rețelelor sociale asupra imaginii de sine și importanța relațiilor directe. Ea subliniază rolul părinților în formarea autonomiei interioare, a responsabilității și a capacității de gestionare a emoțiilor. De asemenea, evidențiază nevoia unor limite sănătoase în utilizarea tehnologiei, a modelelor educaționale autentice și a experiențelor de viață care contribuie la dezvoltarea echilibrată a copilului.

Doamnă profesoară, care sunt semnele care arată că un copil petrece prea mult timp în lumea digitală și prea puțin în relațiile reale?

Un prim semn este apatia. Lipsesc inițiativa și puterea de organizare a timpului. Apoi, pe măsură ce copilul se obișnuiește cu aceste activități, el ia decizii impulsive, devine agitat, preocupat să-și atingă obiectivul, sacrificând deseori liniștea celor din jur. Poate a învățat sau nu de la cei din jur să ia decizii sănătoase, să-și exprime emoțiile în general, dar momentele petrecute în fața dispozitivelor va ști clar să și le apere, să le ceară și chiar să le impună. Un alt semnal este măiestria de a manipula. Se izolează, argumentând mai mult sau mai puțin realist asupra nevoilor sale. Alte semne sunt tulburările de somn, intoleranța la frustrare, dificultatea de a se concentra asupra sarcinilor personale și colective sau scăderea interesului față de activitățile pe care odinioară le făcea cu plăcere. Căutarea constantă și cu orice preț a validării poate constitui, de asemenea, un semnal de alarmă.

Care ar trebui să fie rolul tehnologiei în viața copiilor și cum îi putem ajuta să nu devină dependenți de aceasta?

Ar fi minunat ca atât copiii, cât și adulții să ajungă la convingerea că tehnologia este utilă în timpurile pe care le trăim, dar să fie privită doar ca instrument de sprijin, așa cum este util, de exemplu, automobilul pentru deplasarea de la un obiectiv la altul. Așa s-ar înțelege și recomandarea păstrării libertății interioare pe care ne-o face cunoscută Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6, 12). Poate că îngrijorarea ar scădea dacă am avea obiceiul să devenim ceva mai reflexivi, întrebându-ne, în calitate de părinți și dascăli: „Oare ce lipsește din viața copilului și simte că vidul s-ar putea umple într-un fel? Oare ce oferte sau alternative are în lumea reală, astfel încât cu resursele lui interne să-și dorească să fie prezent în ea?” Să nu uităm că tehnologia, oricare ar fi ea, poate fi o „resursă externă” la care se apelează pentru împlinirea anumitor nevoi. 

Cum poate fi cultivată interioritatea copilului (responsabilitatea, aspectele morale și  duhovnicești) într-o cultură dominată de stimulare continuă și de consum rapid de informații?

Interioritatea copilului ar putea fi cultivată prin asumarea unui timp în care este doar el cu el, de exemplu. Se poate juca singur, poate face lecțiile în liniște, se poate ruga în camera lui. Sufocarea cu prezența noastră ca părinți, cu controlul fiecărui gest, prin implicarea în activități care adesea nici măcar nu le fac plăcere, ci doar îi ocupă timpul, creează copilului premisa  să nu mai știe cum să se descurce și singur. El ajunge, uneori, să nu mai suporte liniștea și va dori mereu stimuli, cum ar fi: muzică, podcasturi, imagini, cărți colorate, jocuri didactice, jucării care stimulează toate simțurile. Se pierd astfel imaginația, creativitatea, ingeniozitatea, cu alte cuvinte accesul la lumea interioară. De exemplu, lectura poveștilor sau a romanelor fără ilustrații contribuie la dezvoltarea autonomiei interioare, a gândirii analitice și a capacității de adaptare la diverse situații. De asemenea, asumarea unor sarcini sau responsabilități, precum treburile casnice, cumpărăturile, voluntariat adecvat vârstei, i-ar ajuta să-și analizeze alegerile și să fie capabili să distingă între ceea ce le este folositor și ceea ce le fragmentează atenția. Într-o lume a informației tot mai nelimitate, întoarcerea la autenticul din noi, la cercetarea cugetului prin rostirea unei rugăciuni, la observarea frumuseților lumii, la integrarea lor în ființa noastră ar fi de preferat pentru a ne păstra echilibrul. Dar să nu uităm, copiii și tinerii nu au doar „apetit” pentru tehnologie, ci au și o lipsă de modele (poate părinți, profesori, mentori, tutori, figuri charismatice). De aceea, mediul în care ei trăiesc poate „hrăni” sănătos sau poate intoxica potențialul dăruit de Dumnezeu. Interioritatea funcțională se formează prin relație cu ceilalți, prin reflecție, identificarea propriilor nevoi, acceptarea de sine, dar și prin credință și trăirea zi de zi a valorilor creștine.

În ce fel afectează rețelele sociale dezvoltarea imaginii de sine și a încrederii în propriile resurse?

Pe scurt, știm cu toții că putem ajunge să devenim dependenți de modul în care suntem analizați sau evaluați de ceilalți. Se poate ajunge ca valoarea personală să capete contur prin „cosmetizarea” realității, printr-un schimb simbolic: oferim „iluzii” și dobândim „complexe”. Popularitatea în mediul virtual poate fi de multe ori o fațetă a dorinței de a fi validat, recunoscut și confirmat, dar poate reprezenta și o formă de recunoaștere a contribuției pe care o aduci în mod onest la educație, formare sau culturalizare.

Am putea spune că afectarea imaginii de sine începe prin distragerea atenției de la propria identitate, de la ceea ce ești, cu virtuțile și slăbiciunile tale, ca ființă creată și iubită de Dumnezeu. Pentru ca această dilemă existen­țială, definită prin: „oare cine mai sunt?”, „ce mai pot?”, „ce mai vreau?”, să nu preia controlul vieții noastre este nevoie de multă comunicare, programe de instruire, spații de întâlnire și dezbatere în mod concret, timp disponibil, care poate fi valorificat într-o interacțiune directă.

Este, totuși, o lume paradoxală, nu credeți? Pe de o parte vorbim despre impactul „negativ”, iar pe de altă parte, toată lumea postează pe rețelele sociale, de la universități, școli, insti­tuții de televiziune, până la magazine, cabinete medicale, asociații și fundații de tot felul. Ne spunem poveștile de viață, ne oferim ajutorul, ne etalăm realizările, cerem susținere, promitem rețete de slăbire și soluții imediate. Deci suntem cu toții în virtual! Asta înseamnă că rețelele sociale pot oferi și oportunități de informare, de exprimare concretă a unor intenții, soluții de apartenență la o comunitate care împărtășește aceleași valori. Și eu mă întreb uneori ce se mai poate face pentru a se păstra un echilibru și ce consistență are afectarea imaginii de sine și a încrederii în propriile resurse din zi în zi? Orice ar fi, cred că o edu­cație fundamentată pe valori (iubire necondi­ționată, credință, muncă) și pe principii clare nu va șterge niciodată demnitatea noastră de ființe create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

De ce au nevoie copiii pentru a construi relații autentice și stabile cu familia, colegii și prietenii lor?

Copiii au nevoie, înainte de toate, de sigu­ranța pe care o simt din felul în care se exprimă și se împărtășesc emoțiile, atenția autentică, capacitatea de a gestiona conflictele. Petrecerea unui timp de calitate, fără grabă, în care respectul, empatia, acceptarea, iertarea și încrederea sunt valori care consolidează  relațiile și oferă șansa nașterii unei atmosfere de familie, de colegialitate sau de prietenie de neuitat.

Copiii au nevoie, de asemenea, de amintiri  construite prin suficiente experiențe comune, care să le hrănească sufletul și mintea pe măsură ce cresc. Fiecare anotimp sau fiecare vârstă are taine ce pot fi valorificate și păstrate cu delicatețe. Aceste amintiri pot fi reactivate atunci când viața ne pune la încercare.