Centenarul Trianonului pentru români și România

Sărbătoririle și comemorările fac parte din viața cotidiană a popoarelor civilizate. Ne gândim și la înfrângeri, așa cum ne gândim și la victorii, le readucem pe toate, din când în când, în memorie, fiindcă din toate avem de învățat. În urmă cu 100 de ani, la 4 iunie 1920, semnarea Tratatului de la Trianon consfințea în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918 și stabilea noile frontiere ale României cu statul maghiar.

Statul ungar a găsit cu cale să facă din marile înfrângeri situate de-a lungul istoriei sale evenimente importante sau chiar sărbători naționale: epoca modernă a Ungariei începe la 1526, odată cu „catastrofa” de la Mohács; 15 martie 1848 (când s-a decis, între altele, „unirea Transilvaniei cu Ungaria) marchează gloria unei revoluții pierdute; 23 octombrie 1956 este ziua altei revoluții înăbușite în sânge, de tancurile sovietice; 4 iunie 1920 este ziua „dezastrului” de la Trianon. Faptul acesta are ­mare importanță pentru psihologia poporului maghiar, înver­șunat luptător fatalist. Aud că anumite organizații cer ca, la biserici, clopotele să bată ferm, preț de 100 de secunde, în 4 iunie 2020, în toate bisericile din Bazinul Carpatic (adică și din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș), ca să ­marcheze adâncul doliu din ­sufletele maghiare.

4 iunie 1920, momentul destrămării Ungariei?

Tratatul de la Trianon este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungariei eterne, stăpâna Bazinului Carpatic”. De aceea, mulți maghiari văd în Tratatul de la Trianon momentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii” de către marile puteri a „provinciilor sale istorice”, anume Transilvania, Slovacia, Croația. Las deoparte faptul că Ungaria nu a mai fost, de la finele Evului Mediu (adică din 1541 și până după Primul Război Mondial), o țară independentă, ci a făcut ­parte din Imperiul Otoman și din Imperiul Habsburgic (devenit, de la 1867, pentru 51 de ani, ­Austro-Ungar).

Pentru români, cehi, slovaci, polonezi, croați, Trianonul are doar importanță secundară, ­fiindcă, în viziunea acestor popoare, nu marile puteri au creat România întregită, Cehoslovacia, Croația (în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor), Polonia renăscută, ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în urma mișcărilor de emancipare națională. Pentru aceste popoare, nu Trianonul a hotărât destrămarea imperiilor multina­ționale, ci chiar națiunile care nu au mai vrut să trăiască în acele „închisori ale popoarelor”.

Pentru români, supralicitarea importanței Trianonului este contraproductivă

Unirea provinciilor românești sau doar a Transilvaniei cu ­România nu s-a făcut în urma Tratatului de la Trianon, ci în urma mișcării de emancipare națio­nală, culminată cu deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și ­Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918. Frontierele României întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci și la Saint-Germain (granița noastră de nord-est, cu Polonia), Neuilly-sur-Seine (granița de sud-est, cu Bulgaria); astfel, pentru români, Trianonul este doar un episod juridic, legat de granița noastră de vest (este drept, ­extrem de importantă), din epopeea Marii Uniri. Nici cehii, ­slovacii, croații, polonezii și alții nu dau Tratatului de la Trianon im­portanța pe care o dau ungurii; cu alte cuvinte, românii au aliați care împărtășesc aceeași viziune despre actele de la finele ­Primului Război Mondial.

În consecință, acțiunile organizate de România la cei 100 de ani trecuți de la semnarea Tratatului de la Trianon trebuie corelate cu acelea ale țărilor și popoarelor eliberate la 1918 de sub dominația austro-ungară. Este bine ca aceste acțiuni să se refere la recunoașterea internațională a deciziilor popoarelor, la noua arhitectură europeană de după Marele Război, care nu este decizia Marilor Puteri; acestea din urmă nu au făcut decât să recunoască actele popoarelor eliberate. Aceste popoare din vecinătatea României au învățat să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu și punctual provocărilor venite de la Budapesta. Partea ungară urmărește să se întâmple tocmai acest lucru și, din păcate, mulți români cad în această capcană. 

Pretențiile maghiare la Transilvania se bazează pe dreptul sabiei 

Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului sunt bazate pe dreptul istoric, pe dreptul sabiei, pe „misiunea ­civilizatoare a maghiarilor în ­Bazinul Carpatic”. Argumentele României, Slovaciei, Croației se centrează pe etnia majorității populației, pe decizia majorității populației, pe dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta (dreptul popoarelor la autodeterminare, susținut și impus de SUA președintelui Woodrow Wilson). Prin urmare, este vorba despre două viziuni complet diferite. În dreptul internațional, nici la 1919-1920 și nici acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din arsenalul democrației și nu au fost recunoscute de către comunitatea internațională. Poziția Ungariei este singulară, izolată, pe când poziția României este împărtășită de mai mulți ­actori în cadrul configurației internaționale.

Deciziile de recunoaștere a noilor state și a celor întregite la 1918 au fost revalidate (în mare măsură) după al Doilea Război Mondial, apoi la Conferința de la ­Helsinki (1975) și apoi după ­căderea Cortinei de Fier. Pentru noi, pentru români, este dureros că au rămas în vigoare urmările Pactului Ribbentrop-Molotov ­(încheiat la 23 august 1939), care, deși a fost denunțat, produce, în continuare, efecte. Dar acest fapt grav nu are legătură cu Trianonul. Granița de vest a României cu Ungaria, cu excepția episodului din 1940-1944 (petrecut în timpul unui regim totalitar fascist, condamnat de toate instanțele inter­na­țio­nale), a rămas de un secol neschimbată, fiind considerată expresia relațiilor democratice și a principiilor internaționale de conviețuire pașnică.

Recensămintele austro-ungare din Ardeal îi arată majoritari pe români

Unirea Transilvaniei cu ­România nu a fost actul unei elite (deși elita l-a votat), ci un act democratic cu caracter plebiscitar: 1.228 de delegați, aleși și numiți din partea unităților administrativ-teritoriale, partidelor politice, Bisericilor, asociațiilor profesionale, femeilor, studenților, au votat la 1 Decembrie 1918 nu doar în numele lor individual, ci și al milioanelor de români care le-au delegat dreptul de vot, prin documente de încredințare, numite „credenționale” (publicate recent, în cele opt volume ale lucrării monumentale numite „Construind Unirea cea Mare”, elaborate de Universitatea „Babeș-Bolyai”). Prin urmare, un vot exprimat la Alba Iulia este votul a zeci și sute de români. Conform recensămintelor austro-ungare, românii ­reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei (cu Banatul, Crișana și Maramureșul).

Statutul de victimă nerăzbunată exprimă neacceptarea instanțelor internaționale 

După orice război, oriunde și oricând în lume, au fost învinși și învingători. Întotdeauna, învinșii au fost pedepsiți, iar învingătorii au decis soarta țărilor din zona lor de acțiune. Însă, pentru prima oară în istorie, învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligați să țină seama, în proporție covârșitoare, de voința popoarelor implicate. Învinșii, ca întotdeauna, au avut frustrările și suferințele lor, dar, în cazul special al poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracție nobiliară) a cultivat mentalitatea de victimă obligată să se răzbune. În consecință, tot ceea ce face ­România legat de centenarul ­Trianonului trebuie să fie detașat de contingent, trebuie tratat fără înver­șunare și încadrat în contextul general de recunoaștere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris (Versailles, Saint Germain, ­Neuilly-sur-Seine, Trianon și Sèvres) din 1919-1920. România de la 1918 s-a legitimat în lume, iar legitimarea au făcut-o instan­țele internaționale de atunci și au repetat-o mereu cele care au urmat, până astăzi. Că nu suntem noi, epigonii, vrednici de această moștenire, lăsată nu de marile puteri, ci de românii vrednici de atunci, aceasta este o altă chestiune. Este, însă, bine să medităm asupra ei și să nu ne întrebăm atât - ca să parafrazez o mare conștiință a lumii - ce ne-a dat ­nouă țara, cât ce i-am dat noi țării.