Chipuri sfinte scoase de sub crusta vremii

„Icoana este postirea ochilor“, spunea Evdochimov, iar părintele Dumitru Stăniloae definea icoana ca fiind „chip al eternităţii“. Între aceste două definiţii este aşezată mâna iconarului. O discuţie cu pictorul bisericesc Teodor Păltinean ne-a luminat şi ne-a făcut să înţelegem că până la urmă mâna iconarului este o prelungire a inimii, care zugrăveşte chipul eternităţii. Iar de la inimă la chip, prin mână, lucrează harul. Acesta face diferenţa între o pictură „cu duh“ şi una nevorbitoare. Astfel „se trăieşte“ icoana.

Teodor Păltinean face parte din acea categorie de zugravi, aproape anonimi, care scot la lumină chipurile sfinţilor de sub crusta de funingine depusă peste ele în secole de rugă, prin mai micile sau mai marile biserici de la ţară. Un fel de doctori ambulanţi de sfinţi, care le cercetează starea şi, acolo unde aceasta este degradată, repară cu migală şi har ceea ce trebuie, neapărat, să rămână lumină şi chemare peste veacuri. Alteori, prin mâna lor, sfinţii prind viaţă de la început pe obrazul de var al noilor altare, ca să ne putem bucura şi ruga noi, oamenii acestui mileniu tumultuos.

Despre aceşti zugravi se vorbeşte mai rar. Deşi „terapiile lor“ au salvat de la pieire zeci, sute de fresce. Mulţi dintre ei sunt autodidacţi sau au deprins taina zugrăvirii icoanei de la meşteri mari. Alţii şi-au făcut ucenicia pe lângă meşteri de ţară, la fel de anonimi ca şi ei.

„Doctor de sfinţi“ în peste 30 de biserici

Teodor Păltinean are 63 de ani. S-a născut în satul Dumbrăviţa, judeţul Bistriţa Năsăud, unde a şi prins dragoste pentru pictura bisericească. Acum locuieşte într-un apartament modest din Bucureşti, care îi serveşte şi ca atelier. A absolvit Şcoala de Pictură bisericească a Patriarhiei Române în 1988, şase ani mai târziu devenind membru al Uniunii Artiştilor Plastici. Are la activ lucrări de pictură şi sculptură, realizate singur sau în colaborare cu profesorii lui, în peste 30 de biserici din Bistriţa Năsăud, Hunedoara, Cluj, Bucureşti, Argeş, Maramureş, Bihor, Prahova, Satu Mare, Dolj, Ialomiţa, Mehedinţi, Dâmboviţa ş.a. Între 1993 şi 1994, a lucrat la decorarea Operei din Tel Aviv, iar în 2009, în atelierul sculptorului Tasos Haralambos din Nicosia, unde a pictat două bisericuţe „de intersecţie“. A mai participat la sculptarea catapetesmelor unor biserici din Canada, Austria, Siria şi Germania, a reprodus zeci şi zeci de capodopere ale maeştrilor barocului şi Renaşterii italiene, din secolele XV-XVIII, şi a ucenicit pe lângă părintele Sofian Boghiu, Gheorghe Răducanu, Ştefan Calopăreanu şi Gheorghe Busuioc, de la care a învăţat tehnici de pictură, dar şi cum se „trăieşte“ icoana, chiar dacă, de multe ori, firea omului ispitit nu a putut-o experia în totalitate.

Cele mai frumoase icoane se fac în Postul Mare

„Am avut în satul meu, Dumbrăviţa, din judeţul Bistriţa Năsăud,  un zugrav care făcea pictură bisericească. Rozoş Ştefan îl chema. În timpul vacanţelor, mergeam cu el să-l ajut la sculptură. De la el am luat primele lecţii de pictură bisericească. El a restaurat biserica din satul nostru. Mai târziu, când mă aflam la Timişoara, impresionat de pictura din catedrala oraşului, mergeam acolo zile întregi şi desenam. După armată, m-am angajat la Atelierele Patriarhiei, de la Mănăstirea Plumbuita, ca sculptor. Acolo l-am cunoscut pe părintele Sofian Boghiu, căruia i-am mărturisit că aş dori să învăţ să pictez icoane. «Frate Teodor, să ştii că Dumnezeu îşi alege pictorii de icoane dintre cei care Îl aleg pe El», mi-a răspuns sfinţia sa. O vară întreagă m-a trimis prin biserici să desenez icoane. Veneam cu desenele la dânsul, îmi făcea corecţii şi, în 1978, am dat examenul pentru pictura de icoane, pe care l-am luat. Aşa am devenit iconar. În 1988, am luat şi autorizaţia de pictor bisericesc. Părintele Sofian mi-a vorbit despre felul în care se zugrăveşte în Muntele Athos. «Acolo se pictează cu post şi rugăciune, frate Teodor», îmi spunea dânsul. Şi, într-adevăr, am văzut ce înseamnă lucrul acesta în pictura lui Irineu Protcenco, după mine cel mai mare pictor de icoane de la noi, ceva mai realist, executată cu post şi rugăciune. Aşa trăia el icoana. Această pictură se deosebeşte de cea făcută de cei care nu posteau. Se vede duhul unei asemenea lucrări. O icoană «se trăieşte» intrând într-un anumit duh. Şi acel duh este ceea ce se aşază, cu mâna pictorului, pe chipul sfântului. Icoana este o minune care face minuni. Părintele Sofian picta uneori chiar în timpul Sfintei Liturghii. După mine, pictura bisericească ar trebui făcută numai de monahi. Pentru că noi, pictorii laici, chiar dacă am vrea, de multe ori nu putem avea trăirea pe care o au ei. Şi mai cred că cele mai frumoase icoane se fac în Postul Mare, când smerenia şi rugăciunea sunt mai profunde. Se spune că în ultimele zile de viaţă lui Irineu Protcenco i s-ar fi arătat Maica Domnului şi i-ar fi mulţumit pentru felul atât de frumos în care i-a pictat chipul “, ne mărturiseşte Teodor Păltinean.

O întâlnire de noapte cu părintele Arsenie Boca

Domnul Păltinean spune că în viaţă a avut parte de multe minuni, poate şi datorită faptului că a trăit permanent „printre sfinţi“. „Am  fost de foarte multe ori ferit de necazuri. Parcă îmi spunea Dumnezeu ce trebuie să fac. Am avut multe încercări, dar sunt ferm convins că o mână divină m-a ajutat să trec peste greutăţi“, spune.

O întâmplare tulburătoare l-a marcat pentru tot restul vieţii.

„Aveam într-o perioadă probleme de familie. Şi eu, şi Gheorghe Busuioc, maestrul cu care lucram atunci. Şi împreună am hotărât să mergem a doua zi la Drăgănescu, unde lucra părintele Arsenie Boca. Domnul Busuioc îl cunoştea. Lucram la «Botezul Domnului» în biserica pe care o pictam. Peste noapte, mi-a apărut părintele în vis şi m-a certat rău de tot: «Toadere, Toadere, pocăieşte-te, nu mai păcătui, ţine post când pictezi!» Mă certa şi pe mine, şi pe Busuioc. M-am speriat tare de tot. Foarte devreme, am plecat la biserică şi stam pe schelă. Pe la 7:00 - 8:00 apare şi domnul Busuioc foarte cătrănit. Cum intră, îmi spune: «Aoleu, Toadere, nu mai mergem. L-am visat pe părintele Boca certându-ne rău, dar rău de tot!» Şi ne-am speriat, pentru că nu prea eram noi aşa curaţi sufleteşte, şi nu ne-am mai dus. Aşa am ratat, şi regret, întâlnirea cu acest extraordinar duhovnic“, povesteşte domnul Păltinean.

Dintre toate bisericile în care a zugrăvit, i-a rămas la inimă restaurarea picturii tatălui lui Corneliu Baba, maestrul Gheorghe Baba, artist cu studii la Viena, considerat în epocă unul dintre cei mai buni pictori de biserici. „Pictura aceea se «plia» perfect pe arhitectura bisericii, executată de maeştri italieni, aduşi de regele Carol I în ţară, special pentru asemenea lucrări“, spune artistul.

La finalul discuţiei, ne-a mărturisit că îi place să-l picteze pe Sfântul Mihail şi că şi-ar dori să mai lucrez o pictură în frescă, într-o biserică mică, pe undeva la ţară, sau oriunde ar fi, „pentru că suntem un colectiv de pictori bisericeşti, mai de vârsta mea, dornici să muncim“. Iar noi am plecat din atelierul artistului, meditând ceva mai adânc la cuvintele Apostolului Pavel: „Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slavă Domnului, ne prefacem în acelaşi chip, din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului“ (II Cor. 3, 18).