„Conducătorul mântuirii tale”
Părintele Dionisie de la Colciu (1909-2004), monah cu viață îmbunătățită din Sfântul Munte Athos, vorbește cu multă prețuire despre rolul Bisericii în popor, despre sublimitatea preoției creștine și rolul monahismului, despre responsabilitățile conducătorilor bisericești și răspunderea pe care o are fiecare duhovnic față de sufletele încredințate lui spre povățuire.
Referindu-se la importanța și responsabilitatea preoției pentru starea prezentă și veșnică a creștinilor, bătrânul duhovnic spunea: „Preoția e un mare har dumnezeiesc. Dar trebuie să fie făcută corect, cum cer canoanele, să aibă curăția sufletească și trupească prima dată. Să se gândească că preoția nu este un serviciu, ci un har dumnezeiesc” (Starețul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, prolog de Arhim. Efrem, egumenul Sfintei și Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 145).
Preotul este, pentru credincioși, „un centru duhovnicesc, ca o lumină, ca o făclie” (p. 144), „este apostolul lui Iisus Hristos, este apostolul neamului, apostolul națiunii, apostolul tuturor ortodocșilor creștini (...). Preotul trebuie să fie ca un soare, neacoperit de norii necredinței, fiindcă dacă este lumină, totdeauna, toți cei din întuneric aleargă la lumină” (p. 138).
Cu mâhnire, duhovnicul din Sfântul Munte căuta să corecteze conduita arogantă, lipsită de smerită cugetare, a unor preoți din România, cărora nu li se putea ajunge la nas, „oricât de lungă ar fi prăjina aceea” (Starețul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. III. Despre monahism și Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2010, p. 78).
Ierarhii să fie ca soarele
Mai mult decât preoții, „ierarhii trebuie să fie ca soarele, să strălucească pentru credincioși și credincioșii de rând” (Starețul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos. Vol. II. Lumea în vremurile de pe urmă, Editura Prodromos, 2010, p. 225), apărând sfânta credință și neamul, pentru că de la ei pornește totul, ei sunt cei care dau tonul și oferă modelul. Rolul esențial al conducătorilor Bisericii trebuie să se vadă în modul în care aceștia se implică în sesizarea și corectarea căderilor morale, în promovarea unei vieți creștine autentice și a unei morale înalte.
Ceea ce se cere ierarhiei bisericești este respingerea oricărei forme de compromis și să arate „curaj duhovnicesc” (p. 42). Doar aceia își merită demnitatea lor care „n-o să accepte ceea ce se va spune contra Ortodoxiei și vor avea probleme cu autoritățile” (p. 55).
Alături de aceștia, în lucrarea de mântuire a „poporului lui Dumnezeu”, un rol fundamental îl are duhovnicul. Acesta este „conducătorul mântuirii tale” (p. 138). Faptul că acesta este om, ca și noi, dar mult mai sporit duhovnicește, este văzut de părintele athonit a fi o dovadă a atotînțelepciunii, iubirii și bunătății lui Dumnezeu față de lume și față de om. „Vezi câtă bunătate dumnezeiască ne-a arătat Dumnezeu! - spunea părintele. Putea să pună un înger, că doar miliarde de miliarde de îngeri are, nu-i așa? «Tu, îngere, să fii duhovnicul tuturor oamenilor acestora!». Nimeni nu ar fi îndrăznit să zică în fața unui înger: «Eu am greșit, am căzut în atâtea păcate!» S-ar fi gândit omul: «Cum să-i spun lui? Da, se poate? Cu neputință». Dar a lăsat Dumnezeu, prin harul Sfântului Duh, pe preot” (Starețul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos..., p. 176).
Preotul duhovnic are darul sfătuirii bune
Dintre darurile cele mai importante, alături de iubire, smerenie, răbdare și blândețe, adevărații duhovnici au „darul sfatului”, al potolirii sau liniștirii gândurilor, reușind să aducă liniște și pace în sufletele ucenicilor, tulburate și răvășite de păcate și de remușcările de pe urma acestora. Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu din viața și din sufletul nostru, este cel care ne conduce spre „sfânta mântuire”. Fără de el, nu poate fi câștigată smerenia. „Dacă te sfătuiești, nu poți să te poticnești, arăta duhovnicul român. Dar dacă nu te sfătuiești și ești instalat în ideile tale că tu știi mai bine ca altul și ai egoism, să știi că se slobozește ispititorul și cazi” (vol. III..., p. 217).
Datorită importanței lui în progresul duhovnicesc al creștinului, sfatul duhovnicului trebuie cerut „în orice problemă, cu credință și cu smerenie, și harul Duhului Sfânt îl va lumina să răspundă la orice problemă, cât de grea, oricât de simplu ar fi el ca om și nedesăvârșit” (vol. III..., p. 236).
Duhovnicilor părintele Dionisie le recomandă să conducă sufletele credincioșilor cu blândețe și să sfătuiască, arătându-le aceeași iubire pe care Dumnezeu o arată lumii întregi, indiferent de păcatele și virtuțile ei.
Întâlnim la duhovnicul athonit și unele recomandări privind practica descoperirii sau destăinuirii gândurilor în fața părintelui duhovnicesc, o experiență mult mai familiară creștinilor din veacurile trecute. Această destăinuire a gândurilor o are în vedere duhovnicul român atunci când se referă la mărturisirea „rămășițelor gândurilor” (p. 194), pentru care vom da socoteală la Judecata de Apoi, adică „gândul pe care încă nu l-ai terminat să-l gândești, fie el o fărădelege sau orice ar fi”.