Credinţa puternică învinge încercările vieţii

Evanghelia Duminicii a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare a Mântuitorului şi potolirea furtunii) Matei 14, 22-34

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus S-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceasta, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au spăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându­se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Sfânta Evanghelie din Duminica a IX-a după Rusalii conţine o mulţime de învăţături duhovniceşti, folositoare mântuirii noastre şi înţelegerii tainei Sfintei Biserici în care este prezent Hristos şi pe care Hristos o conduce.

În primul rând, Evanghelia ne arată că, după ce în mod minunat a săturat mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, Hristos Domnul Se retrage în munte, în singurătate, ca să Se roage. De ce? Ca să ne înveţe să mulţumim lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbândă din viaţa noastră. De ce Se roagă în singurătate? Pentru a nu fi lăudat de mulţimile pe care le-a săturat prin înmulţirea pâinilor şi a peştilor. Dar şi pentru a Se concentra deplin în rugăciunea către Dumnezeu-Tatăl. Când Iisus Se roagă în singurătate, inima Sa se umple de harul iubirii milostive a Tatălui ceresc, pe care o împărtăşeşte apoi mulţimilor.

Orice realizare bună trebuie atribuită lui Dumnezeu

Prin aceasta învăţăm că după un mare succes, după o mare realizare, nu trebuie să căutăm laudă sau aprecieri de la oameni, ci în linişte, în adâncul inimii noastre şi în detaşare de slava care vine de la oameni, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit de la El şi să-I cerem ca harul Lui să umple sufletul nostru pentru a nu merge cu suflet gol în faţa mulţimilor.

Mântuitorul nu face minuni ca să impresioneze pe oameni sau ca să fie lăudat de ei, ci săvârşeşte minuni pentru că Îi este milă de popor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că minunile lui Hristos sunt pătimite, iar patimile Lui sunt minunate. Adică minunile Lui sunt pline de compasiune, de iubire milostivă faţă de cei aflaţi în suferinţă, de săraci, de bolnavi, de flămânzi, de fiecare om în care demnitatea umană este neglijată sau umilită. Pe de altă parte, patimile sau pătimirile Lui sunt minunate deoarece sunt mai presus de înţelegerea oamenilor: Cel ce suferă ca Om este Dumnezeu-Creatorul; Cel nemuritor Se face muritor, pentru a birui moartea din interiorul ei şi a dărui lumii viaţă veşnică.

Aşadar, Mântuitorul Iisus Se retrage în singurătate, dar nu pentru că singurătatea sau izolarea ar avea un sens în ea însăşi, ci pentru a umple singurătatea persoanei umane cu prezenţa iubirii lui Dumnezeu, care se cere şi se primeşte prin rugăciune stăruitoare. Iisus Se retrage în munte nu ca să Se izoleze, ci ca să intensifice legătura Sa ca Om cu Dumnezeu-Tatăl, aceasta fiind temelia vieţii adevărate. Astfel, singurătatea omului se transformă în comuniune a omului cu Dumnezeu. Omul care se roagă, chiar dacă trăieşte izolat în pustie, nu este singur, ci împreună cu Dumnezeu. Omul rugător, chiar dacă se află în singurătate, nu este însingurat. Însă cel care nu se mai roagă lui Dumnezeu, adică nu mai vorbeşte cu Dumnezeu, chiar dacă se află în mijlocul mulţimilor, devine un însingurat duhovniceşte. În acest sens, un filosof existenţialist din secolul al XX-lea numea civilizaţia contemporană individualistă "mulţimea însingurată". Într-adevăr, unii oameni nu mai comunică între ei, întrucât nu mai comunică intens cu Dumnezeu. Această însingurare în autosuficienţă înseamnă de fapt o trăire a existenţei ca vid de comuniune. Rugându-Se lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, ca Om, ne arată că puterea iubirii Sale milostive de-a aduna, lumina, vindeca şi sătura mulţimile vine din legătura Sa intimă cu Dumnezeu, din smerita şi sfânta rugăciune către Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este în Sine însuşi comunicare şi comuniune de viaţă şi iubire eternă, este Sfânta Treime.

Prin retragerea în munte, ca să Se roage, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că muntele este un loc de înălţare duhovnicească, întrucât ne îndeamnă să-L căutăm pe Dumnezeu-Creatorul, privind prin şi dincolo de frumuseţile şi măreţia lumii create de El. De aceea, şi biserica, lăcaş de închinare, este construită, de obicei, pe o colină sau pe un loc mai înalt, care ne cheamă la urcuş duhovnicesc, la ridicare din grijile pământeşti şi căutare a vieţii cereşti.

"Examenul" duhovnicesc al ucenicilor – lupta cu încercările grele

Sfânta Evanghelie precizează că Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a Se retrage în singurătate, în munte, pentru a Se ruga, "i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării, pe celălalt ţărm" (Mt. 14, 22), adică Iisus i-a îndemnat stăruitor pe ucenici să traverseze marea. De ce Hristos Domnul i-a trimis pe ei să înainteze pe mare, în timp ce El a rămas pe munte? Pentru că Învăţătorul duhovnicesc al ucenicilor Săi voia să îi înveţe pe aceştia să se lupte şi singuri, nu doar să primească totul de-a gata, fără nici o luptă. El voia să-i înveţe pe ucenici să treacă prin încercări, prin ispite, prin situaţii potrivnice, pentru ca ei să înţeleagă mai bine binecuvântarea ajutorului dumnezeiesc în viaţa lor. În acest sens, Evanghelia menţionează că vântul le era potrivnic ucenicilor din corabie şi valurile învăluiseră corabia (cf. Mt. 14, 24), ei aflându-se astfel în primejdie. Foarte adesea, cât timp Dumnezeu ne dăruieşte sănătate şi putere, noi ne obişnuim doar să primim. Însă vin şi vremuri de încercare, când ne simţim oarecum părăsiţi. Atunci ne întrebăm: Unde este Dumnezeu? Nu vede El necazul meu, nu vede El suferinţa sau neputinţa mea, nu vede El strâmtorarea mea? Ne punem astfel de întrebări mai ales când suntem învolburaţi de ispite şi necazuri, de boli care par incurabile, de primejdii care năvălesc asupra noastră pe neaşteptate. Adesea, viaţa oamenilor încercaţi de necazuri este asemănătoare cu trăirea momentului de panică, de dezorientare şi de descurajare a ucenicilor lui Iisus aflaţi în corabia cuprinsă de valurile mării şi izbită de vântul potrivnic, în timp de noapte.

Învăţătorul Iisus Hristos îi lasă pe ucenicii Săi singuri pe timp de noapte să se lupte cu furtuna, cu valurile mari şi cu vântul potrivnic pentru a înţelege că ei nu pot conta doar pe forţa proprie, deşi erau pescari cu experienţă pe mare. Totuşi, fiind cunoscător al sufletelor, Domnul Iisus Hristos ştia şi care este măsura încercării, până când puteau ucenicii să fie lăsaţi singuri şi când trebuia ca El să vină spre ei, ca să-i ajute. Evanghelia ne spune că "la a patra strajă din noapte" (Mt. 14, 25), adică în intervalul de timp care începe la ceasul al treilea după miezul nopţii şi se continuă până la răsăritul soarelui, Mântuitorul mergea pe mare spre corabia ucenicilor, aflată în primejdie din cauza valurilor ridicate de furtună. Această venire a lui Iisus către ucenici la straja a patra din noapte, când întunericul nopţii încă nu fusese biruit de lumina soarelui, arată că El a gândit momentul respectiv. De ce Iisus venea spre ucenici umblând pe mare ca pe uscat? Ca să le arate că El stăpâneşte peste ape şi peste uscat. El a făcut cerul şi pământul, marea şi uscatul. Când voieşte, El umblă pe mare ca pe uscat, fiind deasupra tuturor stihiilor din lumea aceasta, liber de determinismele materiei (greutatea, opacitatea, rigiditatea, lichiditatea şi limitarea sau finitudinea). La început, ucenicii, plini de teamă din pricina zbuciumului mării, în timp de noapte, nu L-au recunoscut pe Iisus imediat şi, crezând că este o nălucă sau o fantomă care vine spre ei, au strigat de frică. La teama lor de a nu se scufunda în mare din cauza furtunii, s-a mai adăugat şi frica de o putere necunoscută, cu siluetă de om, care vine spre ei, umblând pe apă ca pe uscat. Însă Mântuitorul, umblând pe apă şi venind spre ei, le-a zis: "Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi!" (Mt. 14, 27). Iar când ucenicii lui Iisus L-au recunoscut după voce, fără să-L vadă clar la faţă, Sfântul Petru a zis: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin pe apă la Tine!" (Mt. 14, 28). Prin aceste cuvinte Sfântul Petru mărturiseşte, de fapt, că Iisus este Domn sau Stăpân peste stihiile naturii, şi crede că la porunca lui Iisus poate şi el să umble pe apă, aşa cum umblă Iisus. De aceea, Mântuitorul i-a zis lui Petru: "Vino!" (Mt. 14, 29).

Gestul Sfântului Petru este izvorât din recunoştinţă faţă de Iisus şi din dorinţa întâmpinării Lui

Cea dintâi întrebare pe care ne-o putem pune în acest context este următoarea: de ce Sfântul Petru a dorit să coboare din corabie şi să meargă pe apă, şi de ce Iisus i-a permis acest lucru neobişnuit şi chiar primejdios pentru el? Dacă ar fi avut doar prudenţă, nu şi credinţă, Sfântul Petru nu ar fi coborât din corabie, pe apă, în mijlocul furtunii, şi nici Mântuitorul nu i-ar fi spus: "Vino!", ci: "Stai în corabie, că o să vin Eu la voi!" Se înţelege deci că Sfântul Petru a dorit să coboare din corabie şi să meargă pe apă, nu dintr-o simplă curiozitate egoistă, ci pentru că el voia să-I arate recunoştinţă lui Iisus şi dorea să-L întâmpine. După cum o persoană umană este întâmpinată înainte de a intra în casă de cel care iese din casă şi face câţiva paşi spre persoana care vine în casă, pentru a arăta astfel bucuria de a o primi, tot aşa şi Sfântul Apostol Petru era bucuros şi recunoscător că Iisus venea spre ucenicii Săi, ca să îi salveze. Însă, deşi era bine intenţionat, totuşi Sfântul Petru nu coboară din corabie decât la porunca sau cu binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea a zis: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi ca să vin la Tine pe apă" (Mt. 14, 28). Astfel, Sfântul Petru arată smerenia şi ascultarea sa faţă de Hristos Domnul.

Credinţa fermă în Hristos învinge greutatea încercărilor

După ce Iisus i-a zis lui Petru: "Vino", acesta a început să meargă pe apă spre Iisus. Cât timp Sfântul Petru privea numai spre Iisus, el mergea pe apă ca şi Iisus. Când însă Sfântul Petru s-a uitat spre vânt şi s-a temut, atunci a început să se îndoiască în sinea lui şi să se scufunde în apă. Evanghelia spune: "văzând vântul tare, Petru s-a temut şi a început să se scufunde, şi atunci a strigat: Doamne, scapă-mă!" (Mt. 14, 30). Evanghelia nu spune "simţind Petru că vântul este tare", ci "văzând vântul tare", ceea ce înseamnă că la un moment dat Sfântul Petru nu se mai uita spre Iisus Hristos Dumnezeu, ci privea spre vânt, spre stihiile schimbătoare ale lumii materiale. Aşadar, Petru a început să se scufunde în apă când a slăbit credinţa sa ca legătură vie cu Iisus, ca relaţie spirituală de comuniune cu Persoana divină superioară realităţilor pământeşti. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată că, atât timp cât credinţa noastră rămâne relaţie vie şi neclintită cu Hristos-Dumnezeu, putem fi salvaţi tocmai pentru că El ne ajută să nu ne înrobim stihiilor lumii materiale, nici să nu ne pierdem cu firea în furtuna încercărilor. Când însă credinţa sau iubirea noastră faţă de Hristos slăbeşte şi începem să ne înfricoşăm de puterile întunecate ale lumii acesteia mai mult decât Îl iubim pe Dumnezeu, atunci începem să ne scufundăm în disperare şi teamă.

Iisus l-a mustrat pe Petru, deoarece el a slăbit în credinţă şi s-a îndoit în sinea lui, fiind preocupat mai mult de puterea "vântului tare" decât de înaintarea sa către Hristos Cel Atotputernic, neclintit de vânt şi de valuri. Evanghelia zice: "Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" (Mt. 14, 31). Mustrarea adresată de Iisus lui Petru a fost una părintească şi prietenească, deoarece Iisus nu i-a zis lui Petru "necredinciosule", Petru fiind totuşi credincios, ci i-a zis "puţin credinciosule", adică: "om a cărui credinţă s-a împuţinat". Evanghelia ne spune în final că, după ce Mântuitorul a intrat în corabie, s-a potolit furtuna, iar ucenicii s-au închinat lui Iisus, zicând: "Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!" (Mt. 14, 33). Însă Iisus potoleşte furtuna şi salvează corabia pentru că este Dumnezeu Atotputernic şi Atotmilostiv. Vedem, aşadar, că după ce au trecut prin încercarea grea a furtunii pe mare datorită ajutorului lui Iisus, ucenicii Lui s-au întărit în credinţă şi evlavie faţă de El, s-au închinat Lui şi au mărturisit dumnezeirea Lui.

Corabia pe mare – imaginea Bisericii în lume

Evanghelia de astăzi este plină de înţelesuri, întrucât ea priveşte nu numai pe Petru şi pe ceilalţi ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci Biserica întreagă şi pe fiecare creştin aparte. Corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuţii, de erezii, de forţe întunecate potrivnice. Vântul care este potrivnic corăbiei reprezintă vremurile sau situaţiile în care Biserica întâlneşte ostilitate şi respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă, într-o lume învolburată de patimi egoiste individuale şi colective. De altfel, în cartea "Constituţiile Apostolice" din secolul al IV-lea se spune că biserica locaş de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura dintre prezenţa lui Hristos în corabie şi prezenţa Sa în Biserică.

Totodată această Evanghelie ne arată şi cum trebuie să lupte sufletul creştin în vreme de încercare. Unii Sfinţi Părinţi au înţeles corabia ca fiind şi imaginea sufletului omului credincios în lupta sa cu patimile tulburătoare. În acest sens, când Mântuitorul Iisus Hristos vine cu harul Său în sufletul omului tulburat de ispite, aşa cum a intrat în corabia aflată în primejdie şi a potolit furtuna, se potoleşte furtuna gândurilor rele, a simţirilor păcătoase, a ispitelor, a necazurilor şi a suferinţelor care tulbură pe om. Când Îl chemăm pe Hristos în rugăciune, zicând: "Doamne, mântuieşte-ne! Doamne, scapă-ne!", atunci El ne răspunde cu ajutorul Lui. De aceea, Evanghelia citită astăzi este o Evanghelie a încurajării şi a speranţei, o Evanghelie a luptei şi a biruinţei. Ea ne arată, de fapt, că biruinţa asupra relelor nu se datorează forţelor noastre proprii, ci în primul rând ajutorului dumnezeiesc. Oricât de iscusiţi, de profesionişti şi de experimentaţi pescari şi corăbieri ar fi fost ucenicii lui Iisus, oricât de buni înotători ar fi fost, nu s-ar fi putut salva pe ei înşişi prin propriile lor forţe, fără ajutorul lui Hristos. În mod asemănător, oricât de mulţi şi iscusiţi păstori ar avea Biserica, oricât de buni predicatori, oricât de evlavioşi slujitori, oricât de pricepuţi administratori şi oricât de zeloşi misionari s-ar osteni în Biserică, nu pot ei singuri salva Biserica lui Hristos în lupta ei cu păcatul şi cu duhurile rele, cu furtunile persecuţiilor şi ale provocărilor, ci numai cu ajutorul lui Hristos, Care are grijă de Biserica Sa, de ucenicii Săi, când este chemat de aceştia în mijlocul mării învolburate a istoriei şi în noaptea vremurilor potrivnice luminii spirituale a Evangheliei mântuirii.

Lecţia principală sau înţelepciunea sfântă pe care Hristos Învăţătorul o transmite discipolilor Săi şi, prin ei, nouă tuturor, folosind corabia ca pe o catedră de didactică a mântuirii, este aceasta: toate încercările şi necazurile pe care le întâmpinăm în viaţă pot fi biruite cu folos duhovnicesc dacă nu contăm mai întâi pe propriile noastre forţe, ci ne încredinţăm mai întâi ajutorului care vine de la Dumnezeu.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să învăţăm din această Evanghelie a potolirii furtunii pe mare că Hristos Domnul ne iubeşte, chiar dacă uneori ne lasă în încercări pe care nu le înţelegem când ne aflăm în mijlocul lor. Deşi uneori pare departe sau pare absent, Hristos ştie totuşi că avem nevoie de ajutorul Lui şi aşteaptă ca noi să venim spre El, întrucât El vine permanent spre noi, chiar dacă nu-I vedem cu claritate chipul Său, din cauza nopţii spirituale a necredinţei şi a valurilor zbuciumate ale patimilor egoiste.

Aşadar, ajutorul invocat şi primit de la Dumnezeu este totdeauna temelia mântuirii celor credincioşi, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria îngerilor. Amin!

 

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei

 Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române